Părintele Galeriu - teolog al iubirii și model pentru poporul român

Părintele Constantin Galeriu a fost și este și azi un model! Căci modelele au valoare perenă, slujind pururi drept pildă. Avem atâta nevoie de modele - structuri dinamice de comportament ale unor personalităţi ce se nasc odată la câteva generaţii pentru a ne călăuzi spiritual şi etic, a ne configura pilduitor gândirea şi acţiunea individuală şi socială! Fără exemplul oamenilor care s-au străduit de-a lungul întregii vieţi să se desăvârşească, am fi lipsiţi de repere. Fără ei, cine ne-ar inspira forţa, încrederea pe care ne-o dă exclamaţia: Deci, iată că se poate, un om poate fi şi aşa!

La baza oricărei alcătuiri sociale se află religiosul, spunea părintele Constantin, iar pe el se întemeiază toate celelalte niveluri: etic, juridic, politic, economic. Întregul ţesut social se sprijină pe armătura spirituală. Fără modele spirituale, tot edificiul social ar funcţiona defectuos riscând să se prăbuşească. Lucrarea părintelui viza deci esenţialul - nu întâmplător el se raporta totdeauna la esenţă, la fundament.

Că părintele a fost un model şi în perioada comunistă pot depune mărturie, alături de alte mii de oameni, şi eu care în vara lui 1988 desluşeam primele noţiuni ale credinţei ascultând predicile sale extraordinare. Erau la fel de înflăcărate, substanţiale, fără a fi atenuate de nici o surdină ideologică, fără a fi umbrite de vreo teamă de autorităţi sau compromis cu doctrina oficială. Chiar când în vara lui 1989 a fost bătut de securiștii intraţi noaptea pe geam, părintele a găsit puterea să-i îndemne: Fraţilor, ieşiţi pe uşă, e deschisă!

În acei ani, Biserica „Sfântul Silvestru” era plină, în ciuda restricţiilor. Părintele lucra cu timp şi fără timp pentru evanghelizarea unui popor: această misiune şi-o asumase - să fie teologul şi duhovnicul acestui popor pe care l-a iubit - ne-a iubit - cum doar el ştia să iubească, fără limite, necondiţionat, cu toate scăderile şi neputinţele fiecăruia.

Vorbim despre părintele la prezent şi chiar la viitor deoarece dorinţa sa era nu doar să-i comemorăm amintirea, ci să-i continuăm lucrarea. Biografia şi opera sa sunt exemplare, dar exemplaritatea lor constă în aceea că trebuie să ne inspire să-i ducem mai departe, după talantul fiecăruia, lucrarea spirituală. Mântuitorul a zis: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea... Voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor”. Să îndrăznim deci să-i continuăm lucrarea în același duh jertfelnic.

Idei şi tâlcuri noi

Spirit al dialogului, iluminat de un geniu al omiliei, părintele îşi predica până şi opera scrisă. Simţind nevoia unei comuniuni sufleteşti cu cei ce le vor recepta, părintele îşi dicta lucrările unor învăţăcei ce apoi transcriau ­versiuni succesive îmbogăţite cu noi idei, nuanţe, interpolări. Fiecare nouă variantă era mai completă și profundă ca precedenta, mai aproape de forma ideală la care părintele nu înceta să aspire până în ultima clipă când lucrarea trebuia predată, eliminând locuri comune, aducând o abordare dintr-un unghi nou, înlocuind exprimări prozaice cu altele poetice, într-un necontenit efort de cizelare, şlefuire, de­săvârşire. Atent la cele mai fine tonuri, subtilităţi dogmatice, părintele totuşi izbutea mereu, inspirat de rugăciunea necontenită, să descopere idei şi tâlcuiri noi, deși părea că după 2.000 de ani s-a spus deja totul, s-au epuizat toate interpretările posibile.

Reuşea performanţa, de care erau uimiţi toţi cei ce l-au ascultat, de a formula şi exemplifica cele mai complexe noţiuni teologice pe înţelesul oricui. Ca erudit de formidabil calibru, părintele simțea bucurie aflând orice idee sau teorie ştiinţifică nouă ce arunca lumină asupra unui loc din Scriptură: argumentul antievoluţionist al laureatului ­Nobel Jaques Monod, fizica cuan­tică, psihanaliza lui Viktor Frankl.

Scriitura însăşi era o pedagogie menită a dezvălui întâi ucenicilor-secretari ce-i notau cuvintele sensuri noi, adâncimi nebănuite ale mesajului evanghelic. În relaţia vie duhovnic - fiu duhovnicesc cu cei care aveau privilegiul de a-i consemna gândurile, părintele îşi structura, cristaliza ideile, diortosea discursul până la ore târzii din noapte (spre nemulţumirea doamnei Argentina, mâhnită că părintele nu se odihnea suficient). Miile de pagini de versiuni succesive, scrise cu creionul pentru a putea face ştersături, stau mărturie uriaşei strădanii de a transmite cunoştinţele acumulate de-a lungul deceniilor de studiu al Scripturii şi Sfinţilor ­Părinţi și dimensiunea sfinţeniei, credinţei şi dragostei ce ardeau în inima sa. Aşa s-au scris ­Sacramentul fratelui, Timpul schimbării, Comentariul la Tatăl nostru, Schimbarea la faţă – transfigurarea creaţiei, Ortodoxia şi sufletul românesc, Primeşte acest odor, Vocaţia pascală a făpturii şi altele (vezi volumul Vocația pascală a Creației). Unele, traduse în franceză, engleză, italiană, greacă, au fost prezentate la conferinţe internaţionale. Indiferent că era comunicare ştiinţifică, articol din ziar, predică, părintele era mereu nemulţumit de forma finală, ar fi adăugat sau modificat până în ultimul moment o sintagmă, un paragraf, dorind să comunice mai bine incomunicabilul: transcendenţa, apofaticul.

Văzând cum se naşte fiecare lucrare, aveai sentimentul că asişti la un miracol, oficierea unei taine. Învăluiţi în dragostea sa atotdăruitoare, simţeam că suntem martori şi participanţi la ceva ce ne depăşea înţelegerea. Poate ne va lua restul vieţii să înţelegem semnificaţia a ceea ce ni s-a dăruit şi dimensiunea lucrării la care am fost chemaţi şi pe care suntem datori a o continua, căci „în dar aţi primit, în dar să daţi”. Dar un lucru sigur nu-l vom uita nici unul din cei ce l-am cunoscut: măsura jertfelnică, dumnezeiască, a iubirii sale.

Întâlniri de catehizare

În ultimii ani ai vieţii sale pământeşti, începând din ianuarie 2001, părintele a iniţiat la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti, unde era paroh, o serie de întâlniri ale enoriaşilor cu intelectuali îmbisericiţi din acei ani. El a dat acestui grup un nume ce-i reflecta viziunea: Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului.

Pentru părintele, un adevărat intelectual trebuie să fie în primul rând o conştiinţă, indiferent de specializarea sa. Erudiţia, competenţa, excelenţa profesională, talentul, chiar genialitatea nu erau de ajuns, ci trebuiau dublate de conştiinţa apartenenţei la o elită autentică, a rolului de mărturisitor asumat, ca repere morale şi spirituale pentru poporul din care s-au născut. Pentru el, Eminescu era conştiinţa emblematică a neamului, oglindă ce reflectă conştiinţa de sine a unui popor pe care Eminescu l-a cunoscut, iubit şi preţuit ca puţini alţii. Desigur, chiar părintele era o astfel de conştiinţă.

Vocaţia unei asemenea conştiinţe mărturisitoare, în viziunea sa, era de a sluji Adevărul, pe Hristos. Dar Adevărul fiind o Persoană, mai mult, Dumnezeu Însuşi, iar Dumnezeu fiind iubire, cum ne învaţă Evanghelia, Adevărul nu poate fi slujit autentic decât cu iubire: iubire de Dumnezeu, iubire de Adevăr, iubire de oameni. Iată semnificaţia numelui ales de părintele ca ­deviză a întâlnirilor pe care le-a iniţiat: dialog, comuniune a intelectualilor din Biserică, dornici să se formeze şi să se manifeste ca adevărate conştiinţe ce dau mărturie despre Adevărul integral, în Care nu există clivaj între adevărul ştiinţific şi cel de credinţă, între ştiinţă şi teologie. Căci ştiinţa autentică descoperă adevăruri despre Creaţie, legi sau rânduieli aşezate în ea de Creatorul Însuşi.

„Nu există conflict între ştiinţă şi teologie”

Creaţia e raţională, spunea ­părintele, deoarece Creatorul ei e Logos, Raţiune supremă, Înţelepciune divină, deci raţionalitatea Creatorului e reflectată de raţionalitatea Creaţiei. Pornind de la acest principiu, părintele era încredinţat că între ştiinţă şi teologie nu există conflict, dimpotrivă, sunt căi complementare către acelaşi Adevăr. Ştiinţa autentică şi credinţa sunt convergente prin natura lor, învăţa părintele, căci Adevărul e Unul Singur. Conflict nu poate apărea decât între falsa înţelegere a ştiinţei şi a credinţei, unde ştiinţa e interpretată eronat, pornind nu de la adevăruri obiective, ci de la păreri preconcepute, bazate nu pe demonstraţii, ci pe convingeri apriorice ateiste. Se cunosc savanţi care au afirmat: „Prefer să cred orice teorie mai curând decât să cred Biblia!” Aşa se explică postularea unor ipoteze nedemonstrate ca adevăruri absolute.

Aşadar, întâlnirile puse sub emblema slujirii cu iubire a Adevărului erau menite a avea o dimensiune mărturisitoare, de reconciliere dialogică şi afirmare iubitoare a unităţii fundamentale a ştiinţei şi credinţei. Pentru a putea călăuzi spre Adevăr, cercetătorul trebuie să se lase călăuzit el însuşi mai întâi, cu smerenie şi dragoste, de Adevăr. Iar premisele şi concluziile cercetării sale trebuie întotdeauna marcate de iubirea Adevărului, care îi va furniza temeiul şi garanţia obiectivităţii.

„Chipul lui Dumnezeu în om este iubire”

Așa cum arată pr. prof. Ștefan Buchiu, opera teologică a părintelui Galeriu e „străbătută de filonul dogmelor ortodoxe, expus apologetic. Viziunea sa teologică, de sorginte neopatristică, inspirată și de teologia profesorilor săi Dumitru Stăniloae și N. Chițescu, e expusă în teza de doctorat Jertfă și Răscumpărare, de mare con­sistență biblică și patristică, ce aduce o perspectivă înnoitoare și mărturisitoare a adevărului de credință al dogmei hristologice. Contribuția sa decisivă în teologia dogmatică, actuală și azi pentru întreaga teologie ortodoxă, e ­redefinirea evanghelică și patristică a relației dintre Cruce și Înviere, dintre jertfa cu originea în sânul Preasfintei Treimi, făcută cunoscută oamenilor prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, care dă prin Duhul Sfânt putere și oamenilor să se jertfească lui Dumnezeu și aproapelui, și starea de înviere, darul suprem adus omenirii de Fiul Care Și-a înviat propria umanitate enipostasiată pentru ca, în unire cu El, oamenii să aspire la împroprierea acestui dar ce coincide cu pășirea în Îm­părăția Cerurilor”. De aceea vom încheia cu un citat din părintele Galeriu, care îi exprimă viziunea descrisă mai sus, dând o definiţie a omului dincolo de cea dată de obicei de teologia dogmatică (­libertate şi conştiinţă). Mai adânc, spune el, chipul lui Dumnezeu în om este iubire. Şi întrucât, potrivit revelaţiei biblice, omul a fost creat după Chipul lui Dumnezeu în vederea infinitei asemănări cu El, definiţia omului de Chip şi ase­mănare a Dumnezeului-­Iubire, Chip revelat de Însuşi Domnul ­Iisus Hristos, spune părintele, e soluţia mântuitoare pentru orice dialog în vederea reconstruirii acestei lumi:

„Pentru a ne împlini autentica noastră umanitate, simţim nevoia fundamentală de a avea un model de umanitate - model care să unească desăvârşirea cu ceea ce numim vinculum unitatis (legătura comuniunii). Dar cine este oare omul, din întreaga istorie a umanităţii, care să poată sluji drept un asemenea model absolut? Unde este omul care să ­poată spune cu mâna pe inimă: «Cine Mă poate vădi de păcat?» (Ioan 8, 46) A existat oare vreodată un asemenea om?

De aceea, trebuie s-o spunem: modelul nostru nu este - nu poate fi - un model simplu uman; el trebuie să fie un model di­vin-uman. El nu este - nu poate fi - simplu omul, ci Dumnezeu şi Om.

De aceea, spunem prin cuvintele părintelui Iustin Popovici: «Lupta pentru Dumnezeu-Omul e ­fundamental lupta pentru om». Iisus Hristos, Care poartă în Sine atât infinitul vieţii divine, ca Dumnezeu, cât şi infinitul condiţiei umane, ca Om, ni se revelează ca Persoana comună a umanităţii - potrivit expresiei Sfântului Chiril al Alexandriei. El este plinătatea, plenitudinea Fiinţei, pleroma. El este una cu Tatăl şi totodată una cu noi, tocmai pentru că este fără păcat, El este una cu noi şi pentru noi toţi. El este întruparea şi revelarea iubirii. Şi numai iubirea ne poate mântui”.

Or, prima condiţie pentru a ieşi din criză - atât criza de identitate, cât şi criza sensului vieţii - este ca persoana umană să-şi găsească împlinirea după Chipul Persoanei divino-umane a lui Hristos. Aceasta înseamnă restaurarea şi reedificarea conştiinţelor, avându-L pe Hristos drept sursă a harului, icoană şi Model, şi ca sursă a puterii transformatoare. Înseamnă să reconstruim persoana umană ca purtătoare a substanţei divine şi umane, a valorilor absolute şi aspiraţiilor umanităţii, conştientă de greşelile trecutului şi imperativele prezentului, care trasează limpede calea edificării omului în libertate şi adevăr. Şi mai ales în dragoste. Într-o lume încă marcată de proliferarea fricii şi conflictelor, totul trebuie zidit în duhul iubirii. Trebuie să invocăm neîncetat Duhul Sfânt, Care „revarsă iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre” (Rom. 5, 5).

Trebuie să învăţăm iubirea

Trebuie de aceea să învăţăm iubirea - mai ales acum când suntem atât de dezbinaţi. Nu e de ajuns doar să proclamăm iubirea, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă să o aprofundăm până la esenţa ei ultimă, atât cât este omeneşte posibil, căci măsura iubirii e de a fi nemăsurată, iar adâncimile ei sunt adâncimile lui Dumnezeu. Mai întâi, un creştin autentic trebuie să încerce să răspundă la întrebarea: Cum oare îmi pot iubi vrăjmaşul? Cu alte cuvinte, cum pot trezi iubirea în duşmanul meu? Către aceasta se deschide fundamental sensul poruncii Mântuitorului - Iubiţi-vă vrăjmaşii! (Matei 5, 44). Trebuie să înţelegem în profunzime sensul definiţiei omului dată în Scriptură: omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi în vederea unei nesfârşite asemănări cu El. Or, Dumnezeu este iubire. De aceea, chipul lui Dumnezeu în om este mai mult decât ne învaţă de obicei teologia dogmatică - libertate şi conştiinţă. Încă mai adânc, chipul lui Dumnezeu în om este iubire.

Şi atunci, conştiinţa, libertatea, dragostea sunt identitatea mea profundă, esenţială. Iar eu trebuie să veghez asupra acestei identităţi ca asupra propriei mele mântuiri şi să o păstrez nealterată. Ascultând porunca Mântuitorului: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! Înţeleg că urmarea acestei porunci nu este cu putinţă decât dacă îmi păstrez identitatea mea ontologică. Atunci, problema se pune astfel: dacă răutăţii duşmanului meu eu îi răspund tot cu răutate, ies din definiţia mea, îmi trădez identitatea şi, ceea ce e încă mai grav, mă las contaminat de răutatea vrăjmaşului meu, devin sclavul lui. Şi chiar mai mult, sunt vinovat şi în faţa lui Dumnezeu, deoarece în loc să contribui la stingerea focului demoniac al urii, îi prelungesc agonia spirituală. Dimpotrivă, dacă răutăţii duşmanului meu îi răspund cu iubire, atunci îmi păstrez identitatea. În acelaşi timp, sunt încredinţat că, în cele din urmă, iubirea divină ne va inspira pe toţi, că ne vom contamina reciproc; numai astfel putem nădăjdui că, în final, duşmanul meu, semenul meu, fratele meu vor fi şi ei mântuiţi.