Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Părintele Ioan - duhovnicul meu

Părintele Ioan - duhovnicul meu

Galerie foto (2) Galerie foto (2) In memoriam
Un articol de: Pr. Nicolae Burăș - 07 Iun, 2022

Părintele Ioan Papuc a fost și va rămâne pentru mine un pedagog desă­vârșit. O icoană vie, o paradigmă de om al lui Dumnezeu. Datorită lui am ales drumul preoției. Aveam doar opt ani când părintele a fost numit preot paroh la Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” în satul meu natal - Hangu din județul Neamț. Prin exemplul său personal m-a făcut să iubesc slujirea preoției, să-mi doresc din tot sufletul să pășesc pe urma pașilor lui, atât în ceea ce privește cântarea bisericească, pe care o stăpânea cu multă acrivie, cât și predica, dar și dăruirea față de aproapele și față de Dumnezeu. Mi-a fost profesor de religie, duhovnic, naș, mentor, tată, prieten, exemplu de bun gospodar și de multe ori confident. Părinte milostiv, iubitor, blând, dar în același timp drept și aspru în aplicarea canoanelor, mi-a fost mereu un toiag de sprijin și reușea să mă ridice ori de câte ori cădeam. Iubitor de frumos și de artă, iubitor și prieten al cărții, elegant și manierat, smerit și răbdător, demn și vertical, părintele avea un fel unic de a fi, greu de egalat. Tot timpul când exista un eveniment cultural în viața cetății, fie o piesă de teatru bună, fie un concert al filarmonicii sau de altă natură, părintele și doamna preoteasă cumpărau două bilete în plus pentru noi.

Încă din ziua hirotoniei mele, m-a încurajat atât la spovedanie, cât și cu alte ocazii, ca să „spun lui Dumnezeu toate necazurile și dorințele mele în miridele de la Proscomidie”. Pentru el „orice ușă putea fi deschisă cu ajutorul Psaltirii, al rugăciunii inimii, al Proscomidiei și al Sfintei Liturghii, al milosteniei și al răbdării cultivate îndelung”. Stăruia să procedez așa cum făcea el și să pomenesc cu multă atenție toate pomelnicele, din timp, la Proscomidie, și să acord o atenție deosebită rugăciunilor din timpul Sfintei Liturghii și mai ales să insist în deprinderea „rugăciunii inimii”. Îmi aduc aminte faptul că avea credința că „cine pleacă la Domnul în Săptămâna Luminată are cerurile deschise și se va mântui”. Și sunt convins că Arhiereul cel Veșnic L-a primit pe părintele cu ușile cerurilor deschise, pentru a sluji și acolo cu multă dragoste și a se bucura la ospățul mesianic pentru care s-a pregătit toată viața.

Legătura sa cu copiii, dar mai ales cu doamna preoteasa a fost pentru noi modelul ideal de familie. Pe cât de mare a fost suferința lui, pe atât de mare a fost dragostea jertfelnică a doamnei preotese. Era bucuros și împlinit cu cei doi copii ai săi (Petru și Angela) și cu cei trei nepoți. Adesea mărturisea că „el este pregătit să se întâlnească cu Hristos” și mulțumea lui Dumnezeu pentru toate. Prin suferința îndelungată și prin încercările avute mai ales în ultimii ani ai vieții, am nădejdea că părintele Ioan, duhovnicul meu, s-a întâlnit cu Hristos nu numai aici, ci și în veșnicie. S-a întâlnit nu numai cu Hristos euharistic, ci și cu Hristos care Se tăinuie pe Sine în aproapele nostru  străin, bolnav, gol, flămând, însetat, fie în spital sau în temniță.

Am fost împreună cu părintele acasă la sfinții săi dragi, în Eghina la Sfântul Nectarie, în Evia la Sfântul Ioan Rusul, la Sfântul Patapie, la Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, Sfântul Apostol Andrei și la mulți alții. Ultima dată când am fost împreună în Sfântul Munte, în anul 2015, ne-am bucurat de isihia și de iremia cărărilor pe care pășeau altădată mari sfinți pe care îi avea ca model și pe care îi cita adesea în predici (Gheron Iosif Isihastul, Sfinții Paisie Aghioritul sau Porfirie Kavsocalivitul). Ultima dată am fost împreună și la Ierusalim (înainte de pandemie, în august 2019). Ca de fiecare dată, și acolo, a slujit cu multă râvnă Sfânta Liturghie, atât la Sfântul Mormânt, cât și în grădina Ghetsimani, la mormântul Maicii Domnului la care avea mare evlavie. M-a surprins de mai multe ori cu smerenia sa. Deși îmi era duhovnic și naș de cununie, nu s-a sfiit să ceară să fie spovedit de către mine înainte de a sluji Sfânta Liturgie la Sfântul Mormânt și a făcut-o cu multă străpungere de inimă încât m-au cutremurat sinceritatea și smerenia părintelui.

În lumina Sfintei Învieri și în apropierea sărbătorii Izvorului Tămăduirii, sunt convins că Maica Domnului și toți sfinții la care avea evlavie părintele au mijlocit pe lângă Dreptul Judecător să fie iertat de toate păcatele și să fie așezat în ceata drepților! Așa cum m-a purtat tot timpul în rugăciuni, atât pe mine, pe soție și pe cei trei copii ai noștri, și eu mi-am luat angajamentul înaintea lui Dumnezeu să-l pomenesc toată viața atât pe el, pe vrednica noastră nașă, doamna preoteasă Mariana, cât și pe ceilalți dragi ai lor, pe care mă ruga adesea să nu-i uit la Proscomidie. Până acum îl pomeneam primul în miridele din partea stângă a Sfântului Agneț, dar de acum îl voi pomeni primul în miridele din partea dreaptă a „Mielului înjunghiat”.

Citeşte mai multe despre:   evocare