Părintele Nicolae Burlan, slujitor devotat al Bisericii lui Hristos

Puțini sunt oamenii care reușesc, prin cuvinte și fapte, să devină modele pentru cei din jur, iar prin îndrumările lor să influențeze pozitiv parcursul în viață al unor tineri. Un astfel de om, părinte și duhovnic a fost pentru mine preotul Nicolae Burlan, trecut la Domnul în 6 decembrie 2020.

Aveam doar opt ani când l-am cunoscut. Era o zi de vară, în 26 iulie 1998, la sărbătoarea Sfintei Mucenițe Paraschevi din Roma. Venisem împreună cu mama și sora mea la sfințirea noii biserici ce se construise în apropierea Parcului Drumul Taberei, pe Bulevardul Brașov, din sectorul 6 al Capitalei. Acest sfânt locaş o primise ca ocrotitoare pe Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași. Era o biserică de lemn, modestă, cu multe icoane așezate pe pereți, adusă de părintele Nicolae tocmai din Bucovina. După slujbă am putut să ne închinăm în Sfântul Altar. Cu această ocazie l-am cunoscut și pe părintele Nicolae Burlan, preotul paroh, care ne-a oferit câte o iconiță și ne-a invitat să mai venim la slujbă, la această biserică.

Cu timpul, am început să particip tot mai des la slujbele ce se săvârșeau la Biserica „Sfânta Vineri” din Drumul Taberei. Eram atras de cuvintele de învățătură pe care părintele le rostea la Sfânta Liturghie. Vorbea clar, sistematic, mereu însoțea expunerea ideilor cu argumente scripturistice și patristice și uneori strecura câte o poezie creștină sau câte o maximă a unui celebru autor. Avea o cultură generală foarte bogată, fapt care îi permitea să facă asocieri inspirate, cuvântările sale fiind foarte apreciate de credincioșii care veneau în număr din ce în ce mai mare.

Nu după mult timp, am fost invitat de părintele Iustin Manta, pe atunci cântăreț al Parohiei „Sfânta Vineri”, să mă alătur stranei pe care o conducea. Astfel am avut prilejul să îl cunosc mai bine pe părintele Nicolae Burlan. Treptat, cu vârsta, responsabilitățile mele au crescut, devenind paracliser. În această calitate am putut să observ mai atent felul în care părintele slujea. Era un preot râvnitor. Săvârșea slujbele mereu după rânduiala tipiconală, respectând întru totul îndrumările din cărțile liturgice. Niciodată nu se grăbea, era atent la fiecare cântare și întotdeauna atrăgea atenția, în cuvântările lui, cât de importantă este participarea noastră mai ales la Sfânta Liturghie, atunci când pe Sfânta Masă, în Sfântul Altar, Se jertfește Mântuitorul Hristos pentru păcatele noastre. Trăia foarte intens slujbele din Postul Mare. Uneori l-am zărit pe părintele Nicolae cum lăcrima în timp ce citea Evangheliile Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri, gândind la câte a primit să îndure de bunăvoie Mântuitorul Iisus Hristos, pentru noi, oamenii.

Părintele avea darul de a forma ucenici. Nu eram singurul care îl ajuta. Îi plăcea să adune pe lângă strană copii care să se implice în buna desfășurare a slujbelor. Îi responsabiliza de mici, învățându-i practic multe din lucrurile pe care un tânăr teolog le studiază în anii seminarului. Punea un accent deosebit pe grija față de biserică. Cred că în toată activitatea sa de preot au fost formați zeci de tineri care ulterior au studiat la seminar și la Facultatea de Teologie, mulți dintre ei fiind astăzi slujitori ai Sfintelor Altare.

Deși părintele Nicolae Burlan în predicile sale era un om aparent aspru, care interpreta canoanele Bisericii cu acrivie, la spovedit era un duhovnic îngăduitor. Nu mustra, ci te povățuia cu duhul blândeții. Avea mulți credincioși la spovedit și îi plăcea să cultive această relație dintre părinte și ucenic, interesându-se de fiii săi duhovnicești. Anii au trecut, în 2005 am intrat la Seminarul Teologic „Nifon Mitropolitul” din București și drumurile noastre nu s-au mai intersectat atât de des, însă permanent i-am păstrat un gând de recunoștință pentru temelia pe care a pus-o în viața mea duhovnicească.

Părintele Nicolae a fost și ctitorul bisericii de zid a Parohiei „Sfânta Vineri”. Întrucât biserica din lemn devenise neîncăpătoare pentru mulți­mea credincioșilor care veneau la slujbele oficiate aici, părintele Nicolae a cerut binecuvântarea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu să construiască o biserică de zid, de dimensiuni mai mari. Pentru a putea duce la îndeplinire acest proiect, părintele Nicolae a rânduit ca Psaltirea să se citească în fiecare zi, de la deschiderea bisericii până seara la închidere. Exista un caiet la strană pe care fiecare credincios nota numele, ora și ziua în care dorea să vină să citească. Pentru o bună perioadă de timp, părintele Nicolae Burlan, alături de părintele Iustin Manta, pe atunci cântăreț al bisericii, și domnul Emilian Popescu obișnuiau să vină la miezul nopții, în bisericuța de lemn, să continue citirea din Psaltire. Părintele de multe ori atrăgea atenția că numai cu rugăciune se pot birui încercările și piedicile care se ivesc atunci când se dorește construirea unei biserici.

În data de 29 septembrie 2002, Patriarhul Teoctist Arăpașu împreună cu Preasfințitul Părinte Sebastian, pe atunci Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, au săvârșit slujba de punere a pietrei de temelie pentru noua biserică. După începerea lucrărilor de construcție, fondurile erau limitate și din această cauză mergeau într-un ritm anevoios. Îmi aduc aminte cum părintele reușea să adune în jurul său comunitatea de credincioși pe care o mobiliza pentru a înlesni construcția noului locaș. Astfel s-a cărat pământul în fundația bisericii sau cărămizile pe șantier. Eram zeci de oameni care dădeam din mână în mână mii de cărămizi, iar părintele era în mijlocul nostru, făcând și el același efort ca toți ceilalți. Era o activitate istovitoare și totuși atât de plăcută, în care se împletea munca cu rugăciunea. Toți eram atât de bucuroși pentru lucrarea pe care o făceam.

După multe osteneli, biserica a fost înălțată. Slujba de sfințire a fost săvârșită de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian, pe atunci Episcop-vicar patriarhal, în data de 11 noiembrie 2007, în prezența a mii de credincioși. A continuat cu pictarea bisericii de zid și cu construirea unui paraclis, la subsolul căruia a amenajat și o sală de mese în care se organizează hramurile bisericii, dar și alte activități filantropice.

Cred că avea darul de a aduna comunitatea împrejurul bisericii. Fie că era vorba de slujbe, de activități legate de construirea noului locaș, de tăierea pâinii care urma să fie binecuvântată și care în popor poartă numele de „paști”, de organizarea hramurilor, a concertelor de Crăciun și a altor activități, toți credincioșii se adunau cu bucurie la chemarea părintelui.

Părintele Nicolae Burlan rămâne un bun povățuitor duhovnicesc care a îndrumat multe suflete pe calea mântuirii, a format mulți ucenici și a reușit să zidească cu mari eforturi o biserică monumentală, fiind un model de slujitor devotat al Bisericii lui Hristos.