Părintele Petroniu - psaltul

Anul acesta, la 24 februarie, s-au împlinit şase ani de când protosinghelul Petroniu Tănase a trecut în veşnicie. Din biografia sa aflăm că a fost vreme de 25 de ani stareţ al schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte, a avut cunoştinţe temeinice de matematică, filologie şi teologie. Ca monah, s-a aplecat cu precădere spre formarea teologică. De aceea, a avut preocupări cărturăreşti în acest domeniu. De la sfinţia sa ne-au rămas 20 de manuscrise cu selecţii din Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care sunt aşezate în noua bibliotecă înfiinţată în vremea când era stareţ; a scris mai multe volume cu conţinut teologic, între care se remarcă lucrarea „Uşile pocăinţei, meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului”. O preocupare a Părintelui Petroniu mai puţin cunoscută, dar la fel de valoroasă, este aceea pentru muzica bisericească.

Prin formarea sa în mediul monahal din vremea copilăriei, a cunoscut foarte bine notaţia şi interpretarea semnelor muzicale psaltice (neumele), precum şi notaţia pe portativ. Această preocupare a avut-o toată viaţa. A cântat la strană, interpretând cântări după diferiţi autori, la slujbele care se săvârşeau în biserică, fiind între primii cântăreţi de biserică, atât la Mănăstirea Slatina, cât şi la Mănăstirea Sihăstria din Moldova. La Curtea de Argeş nu a condus un grup psaltic de monahi, ci cânta la strană mai mult de unul singur. Vocea lui plăpândă, ca un zumzet de albină, se preta foarte bine la interiorul paraclisului unde străjuieşte Sfânta Muceniţă Filofteia prin moaştele sale.

La Schitul Prodromu era nelipsit de la biserică şi prezent tot timpul la strană. Mi-a rămas în memorie o frumoasă amintire din vara anului 1987, când a cântat antifonic Paraclisul Maicii Domnului, împreună cu unul dintre cei mai cunoscuţi psalţi ai Sfântului Munte din vremea aceea, schimonahul Dionisie Firfiris, care se afla în pelerinaj la schitul nostru. De asemenea, la o priveghere de toată noaptea, când nu avea cine cânta la strană, m-a acceptat să-l secondez antifonic pe parcursul slujbei de nouă ore şi mai bine, realizând o încântare duhovnicească atât pentru noi, cei doi cântăreţi, cât şi pentru închinătorii-rugători. Chiar şi la chilie îşi făcea timp pentru a interpreta cântări şi a exersa, pentru a se prezenta bine la strană, mai ales în preajma marilor sărbători sau când urma să cânte în biserică ceva special, o cântare rar întâlnită. De asemenea, era preocupat de a aduna bucăţi muzicale rare sau alese, numite şi calofonice. Aşa se face că, pe parcursul vieţii de monah, a adunat într-un caiet, scris de mâna lui, multe astfel de bucăţi muzicale, care l-au atras pentru frumuseţea lor muzicală sau pentru raritatea lor. Acest manuscris poartă titlul Antologhion de cântări psaltice şi se află în biblioteca veche a Schitului Prodromu alături de manuscrisele înaintașilor săi în vieţuirea monahală athonită. Manuscrisul a fost catalogat de profesorul şi muzicologul Vasile Vasile în catalogul manuscriselor muzicale din Schitul Prodromu: Tezaur muzical românesc din Muntele Athos, vol. II, Ed. Muzicală, Bucureşti 2008.

Manuscrisul părintelui Petroniu cuprinde, printre altele, cântări foarte vechi, cum ar fi: Împărate ceresc, datat la 1289, Tatăl nostru… (în stil medieval), cântări descoperite şi puse în valoare de cunoscutul muzicolog pr. I. D. Petrescu cu care coresponda. Aghioase greceşti în stilul vechi de cântare, probabil transpuse din notaţia prehrisantică sau chiar cucuzeliană. Apoi, Slava…, ­la Laude de la Sfintele Paşti, glasul al 5-lea, dintr-un manuscris din biblioteca Schitului Prodromu. O altă raritate este bucata muzicală Anixandare, de Gh. V. Cutavas; două stihiri din Triadicale, de pe un Ceaslov grecesc din Mănăstirea Slatina; Cântarea lui Adam, descoperită de Mitropolitul Nestor Vornicescu într-un manuscris din Schitul Stehăreţ. Dar manuscrisul părintelui Petroniu cuprinde şi cântări mai noi, traduceri sau compoziţii personale. Cântările din ultima categorie, nefiind semnate, este doar o presupunere a mea, deoarece nu au autor şi nici indicație de proveniență. Având în vedere cutuma monahală de a-şi ascunde „lucrul său”, mă determină să cred că sunt creații personale. Această presupunere se referă la câteva cântări, cum ar fi: transpunerea în notaţie psaltică a cântării Împărate ceresc descoperită de I. D. Petrescu, precum şi a cântării Rugăciunea inimii, de Paul Constantinescu; traducerea din greceşte a cântării Lumină lină pe glasul al 2-lea, Axion, glasul al 6-lea şi al 8-lea; dar şi creații personale ca: aranjarea sub note pe portativ a versurilor lui Nichifor Crainic: Cântecul Potirului; Stihira la așezarea călugărului în groapă, glasul al 8-lea; Condacul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, glasul al 8-lea; Răspunsuri Mari (la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur), glasul 1; La Râul Vavilonului…, glasul al 6-lea; Acum slobozeşte..., glasul al 7-lea. Mai sunt şi alte cântări traduse din greceşte sau pe notaţie liniară provenite din mediul bisericesc slavon. Între acestea mi-a atras atenţia una din cultura apuseană: Salve Regina - Bucură-te, Împărăteasă, transpusă în notaţie psaltică.

Manuscrisul Antologhion de cântări psaltice, alcătuit de părintele Petroniu, este ca un mic compendiu al muzicii bisericeşti, care uneşte bucăţi muzicale atât de sorginte bizantină, cât şi slavonă, mai vechi şi mai noi, având o mică referire şi la muzica apuseană, amintind de unitatea Bisericii lui Hristos din primul mileniu.