Părintele Proclu Nicău, monahul smerit și blând

Fiecare întâlnire cu părintele Proclu era ca una cu sfinții din Pateric. Fiecare vizită pe care o primea era un prilej de a-și manifesta dragostea față de cel pe care-l avea în față. Avea o bucurie sinceră, de copil, cu care te întâmpina și care te făcea să-ți simți nimicnicia, păcătoșenia și să dorești să fii precum el: simplu, curat sufletește, cu luare-aminte doar la lăuntrul tău.

Pe 28 ianuarie 2022 ­s-au împlinit cinci ani de când a trecut la Ceruri, în lumina lui Hristos, părintele nostru duhovnicesc, monahul Proclu Nicău, cinci ani de când avem acolo Sus încă un mare rugător pentru noi. Ne e dor de părintele nostru smerit şi blând...

Viaţa sa creştină autentică era reprezentată de o permanentă luptă pentru dobândirea Împărăţiei celei cereşti, prin transformarea sa duhovnicească, prin creşterea de la chip
la asemănarea cu Dumnezeu. Această înduhovnicire s-a realizat cu mult efort, cu multe lacrimi și căință în balsamul rugăciunii continue, cu mila şi ajutorul Preabunului Dumnezeu, prin mijlocirile Maicii Domnului, ale sfinţilor, cuvioșilor și bine­plăcuţilor Săi.

Părintele Proclu a devenit prin sfinţirea vieţii proprii un model de urmat pentru ucenici. Urmarea părintelui duhovnicesc ca model de vieţuire este strâns legată de imitarea vieţilor sfinţilor. Raportarea continuă la sfinţi, la părintele cu viaţă îmbunătăţită, îl face pe credincios să îşi însuşească modul de vieţuire al acestora, să devină cumva în aceeaşi cugetare cu ei.

Părintele Proclu a fost un mare trăitor, precum ceilalți părinți cu viață sfântă din generația sa. Ne privea cu o blândețe care ne curăța de frică, de rușine, de gânduri, de durere.

La cinci ani de la mutarea sa la Hristos - Calea, Adevărul și Viața, exemplul de smerenie și vorbele părintelui Proclu stârnesc dorul după Dumnezeu.

Așa știa părintele sufletul fiecăruia și, cu pilda smereniei sale, nu lăsa pe nimeni neîndreptat și nemângâiat:

Eu n-am nimic bun. Îs miluit de Bunul Dumnezeu și am simțit mila Lui când am dus viață de pocăință, iar când nu am mai dus viață de pocăință, am rămas în urmă, foarte mult în urmă.

Cuvintele sale ne povăţuiesc şi astăzi:

„Fraților, nu vremurile sunt grele, ci păcatele sunt grele, așa să știți! Dumnezeu nu mă întreabă de sfârșitul lumii, ci de al meu... Nu cereți să faceți minuni! Cel mai mare dar acesta este: să-mi văd păcatele mele și să pot plânge. Să punem început bun! Patima judecării aproapelui îndepărtează mângâierea şi ajutorul Duhului Sfânt, căci, pe măsură ce se lasă cineva biruit de patima de a judeca, de a osândi pe alții, atunci Duhul Sfânt îl lasă în părăsire și dau năvală ispitele. Și numai așa ne putem repara, numai prin mărturisire și rugându-ne la Bunul Dumnezeu pentru acele persoane pe care le-am judecat.

Să ne rugăm așa: «Doamne, iartă-i, că ei din cauza noastră au greșit. Doamne, te rog, nu-i pedepsi din cauza mea, că eu am fost vinovat»; și mă rog la Bunul Dumnezeu să nu-i pedepsească, ca Bunul Dumnezeu să-i mântuiască.

Și așa, văzând Bunul Dumnezeu căința noastră și dorința de a pune început bun, ne va schimba viața, dintr-o viață trupească ­într-una duhovnicească, și Duhul Sfânt, văzând că noi căutăm să ne smerim și să-i vedem pe toți mai buni și pe noi mai răi, atunci El iar vine și ne ajută”.

Lângă oamenii bineplăcuţi Domnului ne este întotdeauna bine şi simţim cum harul pe ­care-l au se revarsă şi asupra noastră, fără chiar să ne spună nimic. Iar cuvintele lor sunt insuflate de Dumnezeu şi ne pătrund până în adâncul inimii, încât se trezeşte în noi dorinţa de a ne schimba, de a pune început bun, de a căuta ca măcar în parte să le urmăm exemplul. „Lucrul de căpătâi e să fim smeriți și să dorim  mântuirea! Cine se roagă din inimă, tot la inimă merge!”

Părintele Proclu a fost un mare dar al Celui de Sus pentru noi, cei atât de puţin credincioşi. Să ne folosim de înțelepciunea sa, ca să punem început bun vieții noastre.

Îți mulțumim, părinte Proclu, pentru tot și pentru toate câte ne-ai învățat, dar mai vârtos îți mulțumim pentru rugăciunea ce neobosit o îndrepți şi acum pentru noi!

Veșnică să-ți fie pomenirea din neam în neam!

Despre părintele Proclu Nicău

Părintele Proclu Nicău, pe numele de botez Gheorghe, s-a născut la data de 13 noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, județul Neamț. A fost închinoviat la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, la data de 1 noiembrie 1948. A fost trimis în 1949, împreună cu alți viețuitori ai Sihăstriei, la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieții monahale de aici. Părintele a ucenicit pe lângă mari stareți ai monahismului românesc: arhimandritul Cleopa Ilie și ieroschimonahul Paisie Olaru. Experiența duhovnicească a părintelui Proclu s-a îmbogățit și prin viața sa de retragere. După Decretul 410 din 1959, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, duhovnicul său, părintele Proclu a ales viața de liniște. Zeci de ani, părintele a trăit în simplitate, într-o căsuță de la marginea satului Mitocu Bălan (Doxologia.ro).