Patriarhul Iustin Moisescu - credință, știință, eleganță

Spațiul Ortodoxiei românești abundă în biografii inedite ale vieții ierarhilor, preoților, monahilor și călugărițelor, însă stea de stea se deosebește prin strălucire (I Corinteni 15, 40), iar modelele de slujire sunt evidențiate de particularitatea fiecăruia de a deveni lumină în contextul istoriei sale. Despre Patriarhul Iustin Moisescu au vorbit și scris mai cu seamă cei care au avut bucuria de a-l întâlni.

În Biserică suntem încre­din­țați de lucrarea Duhu­lui, care unește cerul cu pă­mântul, trecutul cu prezentul, sfinții cu păcătoșii și așa mai departe….

În genere, nu este imperios să ne agățăm de momente și contexte pentru a elogia personalitățile marcante ale Bisericii românești, la plinirea soroacelor de la nașterea sau trecerea lor din această lume, întrucât recunoștința trebuie întocmită cu sinceritate, cordialitate și dezinteres.

În această abordare, fiind impresionat de viața și lucrarea Patriarhului Ius­tin Moisescu, în perspectiva unei ac­tualizări în imaginea colectivă a unui reper de credință, știință și ele­ganță, am purces la vizualizarea, în cheie duhovnicească, a acestor trei aspecte ale istoriei vieții arhiereului Iustin Moisescu (1910-1986), un om providențial pentru Biserica românească a veacului XX.

O personalitate complexă, asemenea Patriarhului Iustin Moisescu, are nevoie de prudență în exprimare, întrucât există riscul să diminuezi aspecte esențiale care sunt asemenea pilonilor de susținere ai unui pod care face legătura între Dumnezeu și oameni. Prezenta evocare poate fi interpretată într-o notă generală asemenea unei punți, arc peste timp, prin care participarea direct sentimentală este substituită de evlavie, recunoștință și smerită apreciere.

Credința Patriarhului Iustin a fost demonstrată prin fapte. Cercetând biografia sa de referință, am descoperit că a dorit să cunoască amănunțit tainele credinței, iar faptele sale au fost o creionare a unei abordări personale a credinței, fiind cumva atipic pentru unele abordări exigente. Însă s-a dovedit un neobosit lucrător în Grădina Maicii Domnului, pe care a cultivat-o cu neobosită lucrare în cei 76 de ani de viață, între care 30 de ani de slujire sacerdotală și nouă de patriarhală povățuire.

Într-un interviu, vrednicul de luminoasă amintire Patriarh Teoctist spunea: Un teolog bun este un adevărat rugător. Fundamentând viața erudită a Patriarhului Iustin pe acest dicton, putem gândi că inspirația sa era și rezultatul unei rugăciuni credincioase, întrucât reputația sa de bun teolog comportă o varietate de abordări, de la cele științifice până la cele duhovnicești.

Un om credincios are o sensibilitate aparte. Nu poți rămâne stană de piatră la momente de tristețe ori să nu te bucuri cu cei ce se bucură dacă ești ancorat în învățătura creștină. Despre credința Patriarhului Iustin, ca sensibilitate și dragoste în Duhul Sfânt, sunt grăitoare cuvintele: Deși era un om aparent închis la prima vedere și comunica greu, aceasta pentru că uneori încercările prin care trecea Biserica se răsfrângeau și asupra propriei persoane, Iustin Moisescu a fost un Arhipăstor vrednic și smerit. Părintele Partenie Apetrei relata faptul că mitropolitul adeseori vorbea cu preoții de la orașe și sate și îi aprecia, iar uneori făcea gesturi specifice oamenilor de înal­tă trăire și spiritualitate. La înmormântarea episcopului său vicar, Irineu Crăciunaș Suceveanul, înhumat la Mănăstirea Neamț, a reușit să spună cuvinte printre lacrimile care îi brăzdau fața (Preasfințitul Timotei Prahoveanul - „Patriarhul Iustin Moisescu - cărturar și om al faptelor, curajos și demn, falnic, dar smerit”, în vol. Însemnări pe lespedea inimii - vol. I, p. 108).

Autorii biografiilor sale, fiecare în abordarea proprie, nu omit aspectul bunătății Patriarhului Iustin. Bunătatea este și ea o caracteristică esențială a credinței, pentru că bunătatea în concepția scripturistică este indisolubil legată de trăirea autentică a sentimentului de credință. Înzestrat de Dumnezeu cu calități morale și intelectuale alese, iubind sincer oamenii, Patriarhul Iustin a fost încercat, asemenea tuturor patriarhilor României, de momente dificile, prin care chibzuința acțiunilor sale a adus pace și continuitate, bucurie și nădejde în sufletele celor care-i solicitau ajutorul.

Credința sa a fost uneori rostită și prin intermediul predicilor sale. Este îndeobște cunoscut că omul grăiește ceea ce crede, iar cuvintele sunt materializare a trăirilor fiecăruia. Astfel, la hirotonia sa întru arhiereu, Patriarhul Iustin spunea: Înaintea tronului Dreptului Judecător, omul va fi cântărit după faptele săvârșite în raport cu darurile primite. Credinciosul - având datoria să se îngrijească de sufletul său - va da seama numai de faptele sale. Arhiereul - și prin extensiune preotul - însă, fiind dator să vegheze asupra întregii sale turme, va fi chemat să dea socoteală de sufletele păstoriților săi.

Știința Patriarhului Iustin Moisescu este de necontestat! Lucrarea sa teologică este recunoscută în întreaga Ortodoxie, renumele său de teolog erudit rămânând o calitate definitorie a celui de-al patrulea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Notorietatea sa științifică a fost rezultatul unei asidue strădanii în cercetare și erudiție academică. A urmat seminarul, Facultatea de Teologie din București, iar la mijlocul anilor ’30 a fost trimis de Patriarhul Miron să își continue studiile în Grecia. În anul 1937, la 27 de ani, Iustin Moisescu ob­ținea titlul de doctor în teologie al Uni­versității din Atena.

Iustin Moisescu, teolog, profesor, mitropolit și patriarh, a fost specializat pe studiul Noului Testament, oferind Ortodoxiei lucrări de referință. În anul 1946 a publicat Activitatea Sfântului Apostol Pavel la Atena, iar peste un deceniu Ierarhia bisericească apostolică. A tradus din limba greacă Simbolica lui Hristo Andrutsos și a publicat numeroase studii și articole. A fost profesor la universitatea de la Strasbourg, apoi la Varșovia, Iași, Suceava și București.

Proprie științei, cartea a fost pentru Patriarhul Iustin o constantă cu care s-a identificat în întreaga-i abordare.

Elocința în exprimare este, de asemenea, un atribut al științei. Patriarhul Iustin Moisescu a cuvântat adeseori, cu diverse prilejuri, întrucât avea ce să spună. O cuvântare adresată studen­ților teologi de la Institutul Teologic din Sibiu, cu prilejul deschiderii cursu­rilor în toamna anului 1983, îl relevă drept o personalitate cu vastă cultură teologică, cu pregătire temeinică în zona lingvistică, a filosofiei, a artei, a literaturii, dar și cu o practică experiență de viață în diferite zone: Fără îndoială că dascălii, duhovnicii, cei ce sunt în administrație, se îngrijesc de formarea dumneavoastră în chip deplin, însă nu vă veți forma niciodată dacă nu vă veți preocupa permanent de autoformare. Nu este suficient ceea ce vă va spune un profesor la un curs, ci este nevoie ca, personal, fiecare să studieze cursul. Și pe lângă aceasta este nevoie să studieze și altă literatură legată de el. Formându-ne astfel, ne vom putea aduce și noi mai vădit contribuția la mai binele societății. Nu poate un medic să fie de folos, după cum nici un preot nu poate să răspundă la toate nevoile credin­cioșilor săi, dacă nu se pregătește mereu.

Specific științei îi este și dreptatea. Exprimarea directă, frontală, pe șleau, l-a impus în fața colaboratorilor, dovedindu-se a fi sincer și drept. Atitudinea tranșantă a Patriarhului Iustin, dar și empatică față de auditoriul său, l-a caracterizat ca pe un om drept. În acest sens, cuvintele Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Calinic al Argeșului și Muscelului stau mărturie: Acest om sobru și frământat, străin de satisfacțiile formale pe care le aduce uneori pompa chiriarhală, era om drept și, totodată, unul care înțelegea neajunsurile și poticnirile naturii umane. Simțul dreptății îl determina să promoveze stareți sau ca parohi la bisericile mai importante numai elemente cu vocație și bine pregătite. Iar înțelegerea neputințelor îl făcea să fie blând și iertător. Când a părăsit Iașiul, în cuvântul de rămas bun, Iustin Moisescu și-a mărturisit una din satisfacțiile legate de cele două decenii în care condusese Mitropolia Moldovei: în tot acest timp nu caterisise nici un preot!

Despre eleganța Patriarhului Iustin Moisescu se poate vorbi în coordonatele legate de exprimare și statură, având o atitudine de bun administrator - diplomat, în sensul luminos al cuvântului.

Ierarhul deprins cu studiul și cu meditația, cu cercetarea și știința căr­ților, s-a dovedit a fi un virtuos al admi­nis­trației bisericești. A înțeles mersul treburilor, aidoma înaintașului său în tronul patriarhal, și a încredințat res­pon­sabilități doar oamenilor compe­tenți, cu bună rânduială, chiar specia­liști în diverse domenii.

Chiar dacă a intrat târziu în monahism și nu a avut experiența unei viețuiri în mănăstire, în cadrul unei obști, a rămas în conștiința afectivă a contemporanilor săi un ierarh care a iubit călugării și mănăstirile, fiindu-le alături în momentele grele și de încercare. Nu a fost uitată nici eleganța staturii sale impozante și demne în raport cu regimul opresiv.

Eleganța patriarhală s-a dovedit benefică pentru întreg spațiul Arhiepiscopiei Bucureștilor, mai cu seamă în cel monahal, întrucât Patriarhul Iustin a avut o viziune de ansamblu foarte bine organizată. A numit stareți destoinici, cărora le-a transmis ceva din eleganța și statura sa. De asemenea, modul său de manifestare cucerea prin impozanță și dialog. În conversațiile cu ierarhii greci uimea auditoriul prin impecabila neogreacă pe care o vorbea fluent.

Ca mitropolit, iar mai apoi ca patriarh, eleganța sa în conversații cu patriarhi, șefi de stat, capete încoronate și prezența sa la manifestări diplomatice au adus un plus de valoare Bisericii, impunând un statut special prin însăși prezența sa. Nedorind a fi exhaustiv, consider că eleganța Patriarhului Iustin a ținut Biserica românească departe de multe încercări care puteau să clatine temeliile ei.

Se cuvine uneori să ne îndreptăm gândul și inima către cei care au fost puși Povățuitori ai acestui neam, să îi omagiem, chiar și prin cuvinte smerite, să îi cinstim, chiar și prin fapte mici, admirându-i și urmându-le credința și îndemnul.