Patriarhul Teoctist, prieten al tradiției filocalice și al oamenilor rugători

Patriarhul Teoctist Arăpașu rămâne, după trecerea anilor, un chip luminos de ierarh prezent în istoria Bisericii prin numeroasele realizări, care au fost, deopotrivă, ale fraților săi de slujire, episcopi, preoți, monahi, și ale credincioșilor marcați de întâlnirea cu el sau de discursul lui.

A fost înzestrat de Dumnezeu cu darul cuvântului, cel izvodit dintr‑o impresionantă experiență pastorală, dobândită în aproape 80 de ani de viețuire în lumea Bisericii, de când a pășit prima dată pe poarta schitului de la Sihăstria Voronei, la doar 13 ani.

Erau vremuri deloc ușoare pentru Biserică, într‑o perioadă care pregătea monahismul pentru încercările care au venit odată cu nedreptul Decret 410/1959, dar care a găsit cetatea întărită.

Amintirile mele legate de Patriarhul Teoctist, deși au început înainte de anii de seminar, sunt mai cu seamă revărsări de simțăminte pe care prezența domoală și înțeleaptă a Preafericirii Sale le‑a răsărit în inima mea, începând cu anul 1989, când a poposit pentru mai mult timp la Mănăstirea Neamț. Duminicile și sărbătorile participa la Sfânta Liturghie, asistând din tronul arhieresc și rostind cuvântul de învățătură la vremea cuvenită.

Peste câteva zile era hramul Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. A întrebat atunci dacă un ierodiacon l‑ar putea însoți la hram, iar starețul l‑a recomandat pe unul dintre diaconii cu experiență ai mănăstirii.

Patriarhul însă, în mod surprinzător, m‑a chemat să‑l însoțesc, atât la Suceava, la Vorona, în locul natal, la Tocileni și Victoria, revenind după o săptămână la Mănăstirea Neamț, unde a rămas și în primele zile ale lunii iulie.

Cum aș putea uita atenția patriarhului față de starețul Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, arhimandritul Grigore Halciuc, care l‑a înconjurat pe înaltul ierarh cu foarte multă delicatețe. Atmosfera a fost asemănătoare și la Mănăstirea Vorona, unde patriarhul cunoștea fiecare încăpere, fiecare arbore și fiecare colțișor peste care trecuseră vremurile.

La împlinirea celor 15 ani de la trecerea din lumea aceasta a Patriarhului Teoctist Arăpașu, aduc câteva mărturii, parte dintre ele împărtășite personal de fericitul întru pomenire Întâistătător al Bisericii noastre strămoșești.

Sunt aduceri aminte despre viețuitorii râvnitori în preajma cărora patriarhul se simțea în familie, întrucât prețuia foarte mult viața monahală, din care s‑a împărtășit în vremea formării ca novice, ierodiacon, ieromonah și, mai apoi, ca tânăr arhiereu. A îndrăgit această formă de viețuire, fiind ființial structurat pentru a dobândi alesele bucurii pe care Hristos le dăruiește celor care Îi urmează cu sinceritate și devotament.

Consemnez cu prețioasă aducere aminte întâlnirea cu Patriarhul Teoctist, într‑una dintre vizitele făcute la Mănăstirea Sihăstria, îndată după 1990. Revenea în această chinovie după o oarecare vreme și am rămas surprins de întâlnirea sa cu părintele protos. Veniamin Bărbăcaru, aflat către apusul vieții. Avea mai mult de 80 de ani, destul de slăbit, dar prezent în viața mănăstirii.

Arhidiacon fiind, însoțindu‑i pe Patriarhul Teoctist, pe Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei de atunci și pe Episcopul Romanului și Hușilor, Eftimie, am văzut bucuria întipărită pe chipul patriarhului la întâlnirea cu părintele Veniamin Bărbăcaru. La Sihăstria erau trei frați Bărbăcaru, arhim. Damaschin, protos. Veniamin și ierom. Cosma. Doi dintre ei fuseseră viețuitori la Vorona, altădată, când mănăstirea avea obște de călugări.

Patriarhul Teoctist a mărturisit atunci, public, bunăvoința și starea de trezvie a părintelui Veniamin, pe care le cunoscuse încă din tinerețea lui, când venind la Vorona, viitorul patriarh nu avea unde să se odihnească, chiliile nu erau foarte multe, iar obștea destul de numeroasă. Părintele Veniamin era, în vremea aceea, ieromonah tânăr, dar foarte râvnitor. L‑a primit în chilia lui, unde avea un mic loc după sobă, după cum însuși patriarhul mărturisea, pe cotruță, în spațiul dintre sobă și perete. Acolo, tânărul Toader, viitorul monah și ierarh Teoctist, se odihnea într‑un loc pe care‑l îndrăgea și în casa lui părintească, care primise atât de mulți prunci care au crescut acolo până la vârsta maturității.

Patriarhul a mărturisit atunci - și rețin mărturia sa ca și cum ar fi fost ieri - că înainte de a adormi, trăgea cu ochiul pe sub marginea păturii și‑l vedea pe părintele Veniamin rugându‑se, închinându‑se, până când junele frate de mănăstire adormea. O dată, de două ori, de mai multe ori, până când, rușinându‑se, zăbovea mai mult și el înaintea icoanelor, deși era încă un copilandru.

Au trecut anii, tânărul novice s‑a îndreptat către lavra Neamțului, apoi în ținutul Bucureștilor, la Mănăstirea Cernica, ori în alte locuri din țară. Reîntâlnirea sa cu părintele Veniamin Bărbăcaru avea loc după o jumătate de veac. Bucuria patriarhului, ca și smerenia și starea de sfială a părintelui Veniamin în fața unor astfel de mărturisiri au fost și unele, și celelalte filocalice.

La Mănăstirea Neamț, viitorul patriarh a găsit monahi mulți. Vorona, în comparație cu Neamț, era un mic așezământ, cu aproximativ 40 de monahi, pe când, la Mănăstirea Neamț, chinovia mușatinilor, viețuiau cel puțin 300 de monahi în acea perioadă, la care se adăugau numeroși frați novici, care nu erau încă trecuți în scriptele soborului mănăstirii.

La Neamț, Patriarhul Teoctist, după cum mi‑a mărturisit și a lăsat scris pentru viitorime, într‑o predoslovie pentru prima mea carte, Schitul Vovidenia, tradiție și actualitate, tipărită în 1993, vedea mereu cu ochii minții chipurile celor 25 de pustnici de la Vovidenia acelei vremi, călăuziți de bunul părinte egumen Tihon, de loc de dincolo de Prut.

Rugători și nevoitori, pe lângă pravile și ascultări, călugării de la Vovidenia erau și primitori de străini. Printre pelerinii care au poposit în tihnita poiană s‑a numărat și viitorul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. În vizitele pe care le făcea acolo, patriarhul era însoțit de părintele Petroniu, mai târziu egumenul Schitului Prodromu de la Muntele Athos, el însuși viețuitor la Vovidenia timp de un an, înainte de a intra în obștea Neamțului.

La Vorona, Neamț, Vovidenia, Cernica și în alte locuri din țară, inspirate de duhul mantiei călugărești, Patriarhul Teoctist a gustat din frumusețea Liturghiilor, privegherilor și slujbelor, auzind cuvinte ziditoare de suflet, dar înțelegând mai ales taina rugăciunii.

În străvechea chinovie a Neamțului, Patriarhul Teoctist l‑a întâlnit și pe Sfântul Cuvios Ioan Iacob, dar și pe alți călugări cu viață îmbunătățită. Și el, dar și părintele Petroniu Tănase au lăsat cuvinte nemuritoare despre acești oameni ai rugăciunii, deosebit de dăruiți slujirii Bisericii, de la care patriarhul a învățat multe, asemenea fiecărui monah care voiește să agonisească cât mai multă lumină în inima lui.

Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu a avut o apreciere deosebită față de mult rugătorul părinte Paisie Olaru. L‑a cunoscut, întâlnit și apreciat, iar în vremurile tulburi prin care patriarhul a trecut, îndată după decembrie 1989, părintele Paisie i‑a sfătuit pe unii mai grabnici la mânie să nu‑i facă vreo mâhnire Patriarhului Teoctist, care era, după spusa râvnitorului sihastru, călugăr din copilăria lui.

Și părintele Cleopa s‑a bucurat de atenția Patriarhului Teoctist. L‑am auzit pe părintele Cleopa vorbind despre cinstirea pe care înaltul ierarh, ca Mitropolit al Moldovei, dar și ca Patriarh, i‑a arătat‑o. L‑a invitat de câteva ori, fie la slujbele săvârșite de el, fie la sfințiri de biserici. Nu pot uita răsunătorul cuvânt de învățătură adresat de părintele Cleopa, la invitația Mitropolitului Moldovei, Teoctist, la sfințirea de la Păiseni, nu departe de Mănăstirea Slatina din Fălticeni, unde avva Cleopa stărețise la sfârșitul anilor ‘40 ai veacului XX.

Patriarhul Teoctist a apreciat și alți călugări rugători. Îmi amintesc, în popasurile pe care le făcea la Mănăstirea Vorona, că îi cerea mereu preotului de rând să‑i pomenească pe el și rudeniile lui și că, în unele locuri, avea chiar pomelnic pregătit ori dictat pentru diferite evenimente bisericești, în care erau trecuți atât cei din neamul lui, cât și ierarhi, monahi, preoți și apropiați care s‑au dus mai devreme în Împărăția lui Dumnezeu.

La canonizarea Cuviosului Onufrie de la Vorona, Patriarhul Teoctist mi‑a arătat personal, în dreptul geamului de la Altarul bisericii principale a schitului, locul unde a fost îngropat întâiul său îndrumător, protosinghelul Ghedeon Verenciuc de la Sihăstria Voronei (†1945). Patriarhul Teoctist mi‑a mărturisit atunci că Rugăciunea lui Iisus era mereu pe buzele părintelui Ghedeon, starețul și primul său călăuzitor duhovnicesc, fiind mirat că la căpătâiul său nu se mai păstrase crucea de lemn, așezată după tradiție… Trecuseră de la moartea lui 60 de ani, dar patriarhul nu uitase locul îngropării sale.

Și la București, Patriarhul Teoctist recurgea la rugăciunile părinților din cunoscutele mănăstiri, atunci când mergea la hramuri, în vizite pastorale, la sărbători. Era fericit pentru popasul făcut în mănăstiri și schituri, dar prețuia mult și rugăciunile preoților de la parohii, pe care‑i avea la inimă, pe unii cunoscându‑i din tinerețile sale.

Am fost impresionat de cinstirea pe care Întâistătătorul Bisericii noastre strămoșești i‑a acordat‑o personal părintelui Sofian Boghiu, cunoscut duhovnic și pictor de la Mănăstirea Antim. E drept, prietenia lor a avut o lungă istorie, începută în anii ‘30 la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica. Până la momentul trecerii din această viață a arhimandritului Sofian Boghiu (†2002), Patriarhul Teoctist a fost un prețuitor al darurilor lui. Mai mult, în unele momente critice ale vieții, a recunoscut candoarea sufletului părintelui Sofian și exemplul grăitor de prietenie pe care i l‑a arătat.

Mai sunt și alte exemple ale apropierii celui de‑al cincilea patriarh român de oamenii rugători, râvnitori, iubitori ai Liturghiei. Stau mărturie, peste ani, întâlnirile sale din marile obști monahale ale Munteniei, Moldovei, Transilvaniei, Olteniei și din alte locuri pe unde a trecut, pentru mai mult sau mai scurt timp.

Într‑o vreme în care suntem invitați să prețuim mai mult rugăciunea și experiența filocalică, Patriarhul Teoctist ne oferă acest exemplu discret al iubirii rugăciunii, al prieteniei cu oamenii rugători, al tradiției filocalice și al nevoințelor monahale, iubire dovedită încă din fragedă vârstă, până la mutarea sa din această viață, la 30 iulie 2007.