Paul Miron, mărgăritarele inimii și regăsirea

E de prisos să vă mărturisesc cât de mult m‑am bucurat citind despre Paul Miron și firul de lobodă de la Freiburg.

Daniela Șontică afirmă că a descoperit în memoriile scriitorului câteva rânduri uimitoare despre loboda răsărită, nu se știe cum, în grădina din Freiburg im Breisgau, Germania. Mărturisirea scriitorului, patriot și trăitor în duh românesc până în cea din urmă zi a vieții sale, este demnă de pomenit.

Când am recunoscut‑o, toate grădinile copilăriei s‑au revărsat în mine. Am îngenuncheat şi am pipăit‑o cu degete sfioase şi i‑am vorbit: Fir de lobodă, lobodă slobodă, cum de ai ajuns aici? Te‑a adus vântul din îndepărtatul răsărit sau un nor de ploaie, sau ai călătorit în pântecele unui peşte care a urcat în susul Dunării? Dar loboda tăcea, legănându‑şi trupul mlădios ca un şarpe şi mi se părea că se înroşise mai tare. De pe înălţimile Munţilor Pădurea Neagră cobora o adiere rece. S‑au strâns vecinii, Paul Miron explicând ce simbolizează planta pentru el și grădinile sufletului său.

Mi‑am amintit cu nostalgie vremurile trecute, întâlnirea cea dintâi cu Paul Miron, cunoscut pentru contribuția substanțială adusă lingvisticii, culturii, prozei, amintirilor, memoriilor. Era în 1990 când l‑am întâlnit, el fiind atunci puțin cunoscut în România. Plecase înainte de a împlini 18 ani și s‑a confruntat cu străinătatea, cu încercările ori bucuriile tinereții și maturității, străduindu‑se din răsputeri să rămână un om liber.

Născut în satul Giulești, aproape de Fălticeni, în fostul județ Baia, în 1926, Paul Miron a devenit, în urma studiilor pe care le‑a făcut la Bonn și Paris, un apreciat cărturar și făuritor de punți între România și Germania.

După studii serioase și preocupări cărturărești, călătorind în Europa și descoperind lucruri de rară frumusețe în toată lumea, Paul Miron a ctitorit lectorate de limba română în mai multe locuri din Germania, în special la Bonn și Freiburg im Breisgau.

Nu erau doar cunoștințele și referințele pentru una dintre limbile romanice, de care erau unii interesați, ci o cercetare atentă a literaturii, a poeziilor românești, a imaginilor stilistice pe care literatura română le oferă din abundență. În acei ani, unii dintre studenții lui s‑au îndrăgostit ireversibil de cultura și spiritualitatea românească, cum a fost și Elsa Lüder, studentă la începutul anilor ’70, cu care mai târziu s‑a căsătorit, urmându‑i ca profesor până acum câțiva ani la Seminarul de Romanistică al Universității Albert Ludwig din Freiburg im Breisgau.

Despre Paul Miron, fiecare cercetător atent și preocupat va descoperi lucruri interesante cercetându‑i, cu atenție, biografia și bibliografia.

Cunoscător al limbilor germană și franceză, a manifestat un spirit de emulație și dăruire, care i‑a contaminat pe mulți cărturari români într‑o vreme în care, în România, atmosfera era înghețată. Nu se putea călători, nu se ofereau burse, iar Paul Miron, locuind în Germania Federală, găsind anumite pârghii prin care putea acorda ajutor tinerilor valoroși, a invitat mulți români pentru burse, colocvii, întâlniri, fiind nu doar o gazdă foarte bună, ci și un deschizător de drumuri.

Este destul să pomenim faptul că în anii ’70 era aproape vecin cu Martin Heidegger. Marele filosof german avea să‑l primească împreună cu invitații din România, între care Ioan Alexandru, care a și vorbit despre Inefabilul în cultura română, la câteva întâlniri. În urma acestora, filosoful german s‑a atașat de români și de limba lor.

S‑au adăugat peste ani: Marin Sorescu, Nicolae Manolescu, Emil Hurezeanu și mulți alții, oaspeți ai lui Paul Miron.

Paul Miron a editat împreună cu Ioan Cușa de la Paris revista Prodromos. M‑am întrebat cum de va fi ales acest nume! Fără îndoială, pentru numele, viața și exemplul Sfântului Ioan Botezătorul.

Paul Miron a călătorit de multe ori la Muntele Athos, era credincios, se ruga și avea o legătură vie cu Biserica.

Se găsea la Muntele Athos, în 1967, la Meghisti Lavra, când a participat la un eveniment istoric și Patriarhul Justinian Marina. Cu siguranță că Patriarhul știa despre el, cu fapte meritorii și atitudine... Paul Miron vorbea deseori la Deutsche Welle, publica în prestigioasele reviste ale lumii, fiind un român dăruit țării și istoriei sale, dar și un bun credincios.

Nu știm ce va fi discutat Paul Miron cu Patriarhul Justinian. Se pare că Patriarhul l‑a sfătuit să vină în țară. Dacă nu i‑a urmat atunci sfatul, înseamnă că Paul Miron a avut motivele lui. Cred că a ajutat mai mult în calitate de profesor universitar în Germania, cu deschiderea largă pe care a arătat‑o românilor.

Împreună cu soția sa, Elsa, au primit, în decursul anilor, peste 400 de români, din care mulți din Basarabia, aflată atunci, cu denumirea de R.S.S. Moldovenească, în Uniunea Sovietică. Osteneala de a purta grijă atâtor conaționali, aspectele privind cazarea, masa și indicații de deplasare, în perioada în care nu se putea circula dinspre România, arată că Paul Miron avea vocația prieteniei și a ospitalității.

Cine este primitor va trebui să privească la Avraam, cel cu adevărat iubitor de străini. Toți care treceau prin preajma locului în care se afla erau poftiți la masă. Dumnezeu Însuși, în Treime, a poposit sub stejarul din Mamvri. Cât de mult trebuie să lucrăm, nu să ne comparăm cu Avraam, ci să urmăm, la măsura noastră modestă, marile virtuți pe care alții le‑au avut și cultivat.

Faptele speciale de creștin bun ale lui Paul Miron mărturisesc despre el, într‑o perioadă complicată, a războiului rece și barierelor.

S‑a implicat în construcția unor biserici pe care le‑a avut la suflet. Ele sunt multe, însă voi aminti câteva: cea de la Vama Veche, lângă Marea Neagră, unde și‑a construit după 1990 o casă, „ Casa cu olane” și a fost ctitor al lăcașului de cult, împreună cu doamna lui.

A făcut danii și la biserica Parohiei Buna Vestire, Popești, comuna Fărcașa, sfințită în 1980 de PS Eftimie Luca (preot ctitor Constantin Stăcescu). Legăturile dintre el și locurile unde a dorit să fie ctitor erau dedicate mamei lui, originară de pe Valea Bistriței. Biserica din Popești, începută de preotul Toader Roibu, a fost una dintre ctitoriile înălțate în timpul regimului comunist, zidirea căreia a întâmpinat tot felul de piedici, poticniri și întârzieri.

Revenind în anii aceia la rudeniile dinspre mamă, Paul Miron a cerut dimensiunile necesare confecționării unor uși speciale și le‑a turnat în bronz, în Spania, cu influențe gotice, măiestrit realizate, o adevărată operă de artă, pe care le‑a pregătit să le aducă către țară, împreună cu un număr de mașini de tricotat destinate Mănăstirii Agapia. La vamă s‑a oprit conținutul transportului; regimul comunist nu a încuviințat, fiind considerate suspecte. Nu erau pe placul regimului nici intervenția ctitorului, nici lucrarea în sine.

Paul Miron s‑a adresat unui Tribunal Internațional, care a decis că e legal ca ușile confecționate de Paul Miron să ajungă în biserica de pe Valea Bistriței. Acolo se află și astăzi și pot fi admirate asemenea ușilor multor catedrale din Occident. Printre cei care l‑au ajutat atunci pe Paul Miron a fost Episcopul protestant de Bonn, Herman Kunst, care a vizitat Moldova și satul Popești. De altfel, ierarhul a expus o vreme ușile în preajma catedralei sale.

L‑am întâlnit pe Paul Miron la Iași și la Mănăstirea Neamț, în 1990 și în anii care au urmat. Am stat împreună ceasuri, zile, la masă, în discuții, plimbări. Îmi amintesc cu bucurie dialogurile, momentele speciale și atmosfera pe care o întreținea. Era rudă cu arhimandritul Irineu Chiorbeja, starețul de atunci al Mănăstirii Neamț. Îl cunoștea și pe Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Daniel, de curând instalat la Iași, al cărui oaspete a fost în capitala Moldovei de multe ori.

Paul Miron avea darul povestirii și avea și ce povesti. A cunoscut numeroși oameni importanți, a înțeles lucrurile esențiale ale vieții, avea sclipiri, cita cu ușurință din clasicii literaturii universale, era îndrăgostit de Eminescu, avea o experiență culturală și existențială pe care puțini au cunoscut‑o.

I‑a fost greu să se înstrăineze de țara și familia sa, apoi să suplinească această distanță cu nenumărate jertfe pe care le făcea pentru România și românii care ajungeau în Germania. Erau virtuți dintre cele mari, nu prea des întâlnite.

Paul Miron era un om credincios, mi‑l amintesc prezent la slujbe. Rugăciunea lui, mai mult decât cea săvârșită în tăcere, la începutul sau finalul zilei, a fost așezată în paginile diortosirii Sfintei Scripturi, la care a lucrat și pe care a inițiat‑o sub egida universităților din Freiburg im Breisgau și Iași, în colaborare cu un grup de lingviști.

A avut și multe alte pagini pe care le‑a scris, proză, memorialistică, amintiri de neuitat.

Dintre ele, ca o mărturisire de dragoste, la senectute, a fost Fălticeni, mon amour, lucrarea scrisă împreună cu Grigore Ilisei, a cărui idee i‑a aparținut profesorului Paul Miron. A purtat în exilul și pribegia lui dragostea față de locurile natale, aflate nu prea departe de Fălticeni. Amintirile au fost pentru Paul Miron un adevărat balsam, de aceea și paginile prezente în cartea Fălticeni, mon amour, sunt admirabile.

Cei care vor parcurge paginile scrise împreună cu Grigore Ilisei vor înțelege iubirea față de obârșie, ce înseamnă să fii om luminos, să aduni și să păstrezi, ca într‑un tezaur de preț, mărgăritarele sufletului curat.

Am fost impresionat să aflu că Paul Miron a dorit să revină pentru ultima călătorie în România. A murit la Freiburg im Breisgau, dar a cerut să fie adus în țară, inspirat de poezia eminesciană: Nu‑mi trebuie flamuri,/ Nu voi sicriu bogat,/ Ci‑mi împletiți un pat/ Din tinere ramuri...

La malul mării, unde a fost unul dintre ctitorii bisericii, Paul Miron așteaptă ziua cea mare a Învierii și răsplată pentru faptele de iubire pe care le‑a arătat lui Dumnezeu, țării sale și semenilor.