Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Paul Miron şi firul de lobodă de la Freiburg

Paul Miron şi firul de lobodă de la Freiburg

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Cultură
Un articol de: Daniela Șontică - 06 Dec, 2021

În pleiada marilor români care s-au exilat în perioada comunistă s-a aflat şi Paul Miron (13 iunie 1926 - 17 aprilie 2008), scriitor, lingvist şi profesor de limba şi literatura română în Germania.

Paul Miron a părăsit România în 1945, a studiat Literele la Bonn și la Paris, luându-şi doctoratul în filologie la Universitatea din Bonn. A predat limba și literatura română la Universitatea din Köln, iar apoi la Universitatea din Freiburg, devenind primul profesor de limba română în fosta Germanie Federală. În 1967 a înfiinţat aici Societatea „Mihai Eminescu”, prin care a dezvoltat frumoase relaţii culturale cu intelectuali români din
Occident, dar şi cu cei din România. A rămas celebră vizita făcută de Ioan Alexandru, Marin Sorescu şi Nicolae Manolescu, la invitaţia sa, în plin regim ceauşist. Criticul Nicolae Manolescu mărturisea într-un interviu acordat lui Daniel Cristea-Enache că a călătorit prima dată în străinătate în 1967, în Germania, graţie bursei de la Universitatea din Freiburg „pusă la cale de Paul Miron”.

Miron a publicat versuri şi articole în revistele românilor din afara graniţelor, dar o importantă contribuţie la coeziunea exilului a fost editarea, împreună cu Ioan Cușa și Nicu Caranica, a revistelor „Prodromos” (1964-1970) și „Dacoromania” (din 1983).

Mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe Paul Miron au povestit despre realul său patriotism, exprimat inclusiv în decorarea propriei locuinţe cu tot felul de obiecte româneşti. În memoriile sale există un episod înduioşător despre loboda care a răsărit nu se ştie cum în grădina sa din Freiburg: „Când am recunoscut-o, toate grădinile copilăriei s-au revărsat în mine. Am îngenuncheat şi am pipăit-o cu degete sfioase şi i-am vorbit: Fir de lobodă, lobodă slobodă, cum de ai ajuns aici? Te-a adus vântul din îndepărtatul răsărit sau un nor de ploaie, sau ai călătorit în pântecele unui peşte care a urcat în susul Dunării? Nu cumva ţi-ai lipit sămânţa de copita unui cal ca în legenda Sfântului Sisoe? Dar loboda tăcea, legănându-şi trupul mlădios ca un şarpe şi mi se părea că se înroşise mai tare. De pe înălţimile Munţilor Pădurea Neagră cobora o adiere rece. S-au strâns vecinii [...]. M-am simţit dator să le explic că planta aceasta, la noi, e simbolul liberei opinii, al slobozeniei de a cuvânta; hăţişul ei e locul preferat de preumblare al principilor şi al regilor!“ - nota Paul Miron în volumul „Ochean”.

Istoricul literar Mircea Anghelescu scria într-un articol din revista „România literară“: „Paul Miron avea, ca moldovean, plăcerea povestitului în sânge şi apoi, ca puţini alţii, o stăpânire desăvârşită a limbii care ascundea şi arăta, după împrejurări, straturile unei imaginaţii mustind de umor şi mai ales de o ironie casantă în veşmântul ei ceremonios”. Acest har al comunicării l-a transpus şi în scris, în cărţile sale de proză şi memorialistică de o înaltă valoare artistică: „Rodul ascuns”, Evry Petit- Bourg, 1964; „Fata călăului”, 1994; „Idoli de lut”, 1994; „Fălticeni - mon amour. O scurtă istorie aproape sentimentală” (în colaborare cu Grigore Ilisei), ilustrată de Dan Hatmanu, 1996; „Ochean”, 1996; „Magul”, 1997; „Poştalionul din vis” - roman epistolar, 1999; „Poezii”, 1999; „Măsura urmelor”, 2000; „Târgul şaradelor. O povestire tridimensională”, 2000; „Moştenirea astrelor”, 2002; „Drumul străinătăţii”, 2006; „O lume pe dos” (Convorbiri cu Ovidiu Nimigean, 2010).

A fost căsătorit cu Elsa Lüder, profesoară şi ea la Seminarul de romanistică în cadrul Universităţii din Freiburg. Cei doi soţi au venit deseori în România după 1990, construindu-şi o casă pe ţărmul Mării Negre, în Vama Veche.

Citeşte mai multe despre:   Exilul romanesc