Pictorul, Biserica, familia și prietenii

Lectura ne transpune în stări distincte și inedite, căci prin intermediul cărților descoperim informații de la răsăriturile creației până la apusul încărcat de lumină al marilor personalități. Apodictic, fiecare carte reprezintă un tablou, pictat în diverse culori, care oferă o stare de tihnă sufletească, având o valoare singulară. Aidoma este și cu fiecare om…

M‑am bucurat să întâlnesc recent amintirea pictorului Gheorghe Berindei, zugrăvită de fiica lui, Elisabeta Pătuleanu. El provine din familia Patriarhului Elie Miron Cristea, mama lui, Maria, fiind nepoata întâiului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Cele două cărți care vorbesc despre pictorul Gheorghe Berindei au apărut la Editura Paideia în 2019, respectiv 2021. Una dintre ele prezintă amănunte interesante ale vieții și devenirii lui, iar cealaltă, corespondența cu câțiva prieteni apropiați. Informații care ne ajută să‑l descoperim gradual pe artistul plastic Berindei.

Fiica pictorului manifestă, cum s‑ar putea altfel, o notă de subiectivism empatic, vorbind despre viața, lucrarea și realizările tatălui ei, despre prieteni, despre momente dificile sau încântătoare prin care a trecut. Un biograf special, cordialitatea informațiilor fiind evidentă.

M‑a impresionat legătura pictorului Berindei cu Biserica, din copilărie, dar mai ales la vremea maturității. Casa‑i era plină de copii și de rude, iar drumul lui ducea mereu la Sfânta Liturghie.

După slujba de duminică, aproape întotdeauna, conform mărturisirilor din paginile cărții, casa pictorului Gheorghe Berindei devenea o trapeză spre care veneau câțiva prieteni, iar prietenii, la rândul lor, deși nu aveau mandat să facă aceasta, chemau pe alții, astfel casa Berindei era deschisă călătorilor din cetatea Bucureștilor.

Pictorul s‑a născut la 17 martie 1921 și a trecut la Domnul la 13 decembrie 1999. A urmat Școala primară „Andrei Mureșanu” din Bistrița și Liceul Teoretic „Alexandru Odobescu” din același oraș. În 1938 s‑a mutat împreună cu părinții la Timișoara, unde a continuat Liceul Teoretic „Diaconovici Loga”, apoi Școala Politehnică și Facultatea de Mine și Metalurgie.

În timpul războiului a continuat studiile la Școala de Ofițeri Activi de Geniu din București, iar în 1944 a fost repartizat la Lipova. A luptat în război pe frontul de vest ca soldat, fiind avansat la gradul de locotenent. În 1946 a terminat cursurile Facultății de Mine și Metalurgie, iar între anii 1946 şi 1947 a cunoscut pentru puțin timp viața monahală, ca frate la Mănăstirea Săraca, din județul Timiș.

A lucrat la Banca RPR, sucursala Timișoara, în perioada septembrie 1949 ‑ decembrie 1950. S‑a stabilit în București, fiind încadrat la Uzina Chimică. Din 1958 a fost membru stagiar al Uniunii Artiștilor Plastici din România, sectorul Creație, iar din 1973 a devenit membru definitiv al aceleiași Uniuni.

Din corespondența lui constatăm legăturile cu artiști importanți, între care Horia Bernea, Paul și Steliana Gherasim, Eleonora Costescu și Vasile Varga, Florin Niculiu, Paul Neagu și alții.

Unele dintre scrisori sau vederi, mai ales cele primite de la Horia Bernea, transmit sentimente speciale pe care oamenii de cultură, respectiv cei de artă le aveau în acei ani deosebit de grei. Se întâlnea dorința comuniunii, a mărturisirii pline de sensibilitate, când nu existau telefoane, adeseori prietenii și cunoscuții își trimiteau din țară sau de peste hotare vederi, scrisori, câteva gânduri, iar o parte dintre ele sunt de‑a dreptul impresionante.

Dintre pictorii și oamenii importanți pe care i‑a întâlnit, a păstrat cu Horia Bernea o legătură specială, au fost unul altuia prieteni credincioși, împărtășindu‑și gândurile, nădejdile, realizările.

Gheorghe Berindei s‑a căsătorit cu Nona Gologan, fiică de preot, care a trecut prin temnițele comuniste. Cred că prezența ei a avut un impact decisiv în construirea unei familii creștine, cuviincioase.

Pline de învățăminte sunt amintirile despre zilele de duminică, așa cum au fost percepute atunci, în vremea aceea. Aflăm că după participarea la biserică „mergeam împreună la familia Berindei unde era invitat și Horia Bernea, Paul Gherasim cu soția și alții”. De multe ori Paul Gherasim mai suna și pe alții pentru a fi prezenți, deși nu era casa lui. Erau discuții aprinse pe marginea predicii și se pare că în preajma lui Paul Gherasim se iscau diverse controverse, mai întotdeauna.

Cartea este presărată și cu amintiri care oferă semne de neprincipialitate pe care pictorul Gheorghe Berindei le‑a întâlnit chiar și de la așa-numiții prieteni, însă legătura cu unii a fost specială, preferând să rămână în lungi taifasuri, ceasuri la rând, la mesele care începeau la prânz, dar se prelungeau până seara. Au fost împreună în locuri pitorești, în vacanțe și au rămas acolo chiar săptămâni, au călătorit împreună prin locuri încărcate de frumuseți, pe dealuri, parcurgând mai mulți kilometri pe zi, iar amintirile sunt pline de povești frumoase, între care cele cu arici, care erau ținuți în casă, sub pat, din pricina șerpilor veninoși…

 Horia Bernea îndrăgea copiii, era un om onest și bun, care făcea schimb de lucrări cu Berindei și cu alții. Picturile lui Bernea erau deosebit de apreciate.

Dorința de comuniune și de iubire se întrevede și din faptul că adeseori pregăteau agapă, masa iubirii la care erau poftiți fie de către familia Bernea, fie de către familia Berindei.

 Elisabeta Pătuleanu mărturisește că a însemnat foarte mult prezența ei și a familiei sale în casa lui Horia Bernea. E drept, cele mai multe vizite se petreceau la familia Berindei, cu adevărat primitoare de străini.

 Acolo se adăugau Daniel Turcea, Paul Neagu, Paul Gherasim și alții.

Bernea provoca întotdeauna subiecte luminoase, care se regăsesc în picturile lor, iar când nu era prezent în cadrul familiei Berindei, parcă lipsea ceva. Era un fel de animator al dialogurilor, iar zâmbetele largi conturau atmosfera de comuniune. Copiii, dincolo de diferența de vârstă, se bucurau să‑l audă și să‑l vadă, iar dacă nu puteau fi prezenți în încăperea unde aveau loc discuțiile, lăsau întotdeauna ușa deschisă pentru a învăța din experiența și înțelepciunea celor mari.

Odată, Elisabeta Pătuleanu l‑a întâlnit pe Ernest Bernea, tatăl lui Horea, care trecuse prin temnițele comuniste, văzându‑l cu vânătăi pe față, urmare a bătăilor de la miliție. Acesta mărturisea că i‑a iertat pe toți. Avea puterea de a ierta, dar și virtutea de a iubi, așa se tălmăcește primirea oamenilor în casă, puterea de a se bucura, ca și rar întâlnita virtute de a-i ierta pe cei care i‑au făcut rău.

Cele două cărți dedicate pictorului Gheorghe Berindei sunt pline de învățătură pentru iubitorii de artă, dar și pentru omul în mers, pentru locuitorii cetății Bucureștilor, atât de însingurați, după expresia cunoscută a mulțimii însingurate, a celor care locuiesc în marile aglomerații, dar nu se cunosc, nu se vizitează, nu se primesc unii pe alții și, mai grav, nu se iubesc.

Cartea este expresia dragostei pe care copiii o datorează părinților. Nu se întâlnește aceeași atenție în cazul tuturor celor care au avut copii mulți la număr, chiar aproape de ceata apostolilor. Se întâlnește însă o astfel de atenție la oamenii sensibili, care au datoria de a pune în lumină faptele înaintașilor, mai ales când există și documente care vin în sprijinul unui astfel de demers.

Corespondența pictorului Gheorghe Berindei ne vorbește și despre importanța epistolelor, perspectiva vederilor scrise, care rămân și care pot constitui o adevărată comoară. Un tezaur epistolar!

În vremea de astăzi, mesajele grăbite la sărbători, la aniversări și cu alte prilejuri, după un timp, se șterg și astfel se pierd, nu mai rămân ca mărturie istoriografică peste veacuri. Corespondența oamenilor înțelepți însă a rămas și bucură mințile și privirile, nu doar prin frumusețea scrisului, ci mai ales prin bogăția ideilor, ajutându‑ne să înțelegem contextul în care au trăit și au dăruit unii altora din preaplinul inimii lor.

Lectura unor astfel de cărți edifică intelectual și sporește spiritual fiecare cititor. Cartea se încadrează în stilul epistolar, asemenea altor lucrări de aceeași tematică, prin care cei care sunt depărtați se simt aproape, în comuniune și iubire.