Preotul Postelnicescu, în amintirile lui Papaiani

În anii ’30, părintele Ion Postelnicescu îl boteza pe Sebastian Papaiani, la Biserica „Sfânta Vineri” din Pitești. Figura preotului traversează cu duioșie amintirile actorului, pe care le-am adunat în unica sa biografie, apărută sub titlul „Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit” la Editura Terra. Îndrăgitul actor povestește aici cum părintele Postelnicescu, care și-a aflat sfârșitul în temni­țele comuniste, la Jilava, l-a învă­țat frumosul imn „Trăiască Regele!” și cum să rostească Crezul la școală și biserică, duminica, la Sfânta Liturghie.

Protopop de Piteşti, membru fondator al Societății Culturale „Argeşul”, profesor de religie la Liceul de fete „Ion şi Sevastiţa Vasilescu” din Piteşti (azi Colegiul „Zinca Golescu”), preotul Ion Postelnicescu a plătit scump pentru legăturile sale cu vechi membri ai elitei piteștene. La 8 ianuarie 1959 este condamnat la 22 de ani de temniță grea pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”, așa cum stabilea Securitatea. Părintele Postelnicescu rămâne pentru totdeauna în memoria colectivă, dar are un loc aparte în inima actorului Sebastian Papaiani. 

„Scufundat în scăldătoare“

În confesiunile actorului, amintirile despre casa părintească sau din vremea școlii sunt asemenea unor secvențe de film. Unele mai accentuate, altele mai estompate... Nu de puține ori, îl simțeam ca pe un artist al imaginii, care știa clar cum să se folosească de lumină sau cum să te arunce în mrejele întunericului.

Primii ani ai copilăriei îi trăise undeva la margine de Pitești, într-un cartier de muncitori, într-o casă din mahala: „Casa, cu pământ în loc de dușumea, era construită în curtea Maiei, bunica dinspre mamă, care, la rândul ei, o împărțea cu sora ei de la București, tanti Bibilica… Curtea aceasta de vreo 1.400 de metri pătrați, în care am crescut alături de mama, tata și bunicii materni, și mulți unchi și mătuși, am numit-o mereu curte de-a valma, pentru că era plină de chi­riaşi care locuiau în câte două cămăruțe. Evrei de treabă, turci care vindeau înghețată […]. Cartierul muncitoresc în care locuiam, cu strada spre casă, pavată cu pietroaie de Dobrogea, era paralel cu Costache Negri, o zonă de țigani, dar țigani pe care ți-i puteai face prieteni. Cartierul lor era peste linia ferată. Erau lustragii, instru­men­tiști, birjari… Toți munceau, nu furau”, povestea Sebastian Papaiani.

Din mahalaua aceea, ieșea Bică (cum era alintat actorul în familie) săltând ștrengărește de pe un picior pe altul. Din ulița casei, dădea exact în strada „Sfânta Vineri”, lăsând pe stânga frumusețea de biserică, unde fusese scufundat în scăldătoare de preotul Ion Postelnicescu, al cărui câine, spunea actorul, îl mușcase când avea vreo 8 ani. Bombardamentele din 6 mai 1944 aveau să atingă trupul acestui sfânt locaș, aflat azi pe lista monumentelor istorice din România.

Figura distinsă a preotului Postelnicescu, care veghează pe crucea înălțată în curtea bisericii, la al cărei Altar a slujit timp de două decenii, răzbate și în paginile biografiei actorului. Acesta îl pomenea ori de câte ori își amintea de frumoasele tradiții de Crăciun, când mergea la colindat prin cartier, cu o față de pernă în loc de traistă, sau când vorbea despre profesorul Emil Lerescu din perioada liceului, cunoscut compozitor și dirijor, piteștean la origini, care a condus o perioadă corul liturgic al bisericii, unde slujise preotul Postelnicescu.

În povestirile legate de urbea natală, Papaiani nu uita nici de „biserica cu ceas” de pe Strada Mare: „Am aflat târziu că ceasul fusese o danie făcută bisericii de farmacistul Babic (sau Babik) și că în secolul al  XIX-lea Casa Regală a României dăruia bisericii un policandru. Frumoasa biserică cu hramul „Sfântul Nicolae”, care deținuse o avere uriașă, își pierduse din strălucire în urma crizei economice premergătoare nașterii mele. Ba mai mult, a fost demolată, când eram eu actor la Sibiu. Am apucat însă bustul de bronz al lui I.C. Brătianu din grădina bisericii, distrus de comuniști după 1947”, spunea actorul.

Din păcate, preotul de la care Papaiani învățase frumosul imn „Trăiască Regele!” și felul în care să rostească Crezul în școală și în biserică, la slujba de duminică, s-a stins în temniță la Jilava, pe când Papaiani era student la Institutul de Teatru din București.

„În toate îl vedea pe Dumnezeu“

În ultimii săi ani, actorul, născut la Pitești într-o zi de 25 august a anului 1936, l-a purtat pe Dumnezeu după sine poate mai mult ca niciodată. Privea retrospectiv, întorcându-se adânc în copilărie, unde Maia era etalon al credinței și al bunei-cuviințe: „Maia, o femeie credincioasă, care mă învățase să merg duminica la biserică. Eram primul ei nepot. Parcă-i văd ochelarii legați cu atâtea sfori, iar eu mă necăjeam că nu puteam să-i repar [...]. Mi-o amintesc și în perioadele în care se juca câte un meci la Pitești. Pentru ea, fotbalul era ceva... necurat. Avea ea o carte, un fel de… Biblie cu imagini care înfă­țișau caricatural isteria din tribune, urletele, chipurile… diavolești ale suporterilor înfocați”. Capitolele vieții actorului aduc în fața cititorului o multitudine de aspecte relevante pentru ce înseamnă credin­ța în viața unui slujitor al scenei.

Amintirile prietenilor din copilărie, ale bunicilor, unchilor sau mătușilor care îl înconjuraseră cu candoare; asprimea tatălui sau blândețea mamei; plimbarea cu tata pe Lipscani pentru „a se înnoi” de Paști sau promenada în Cișmi­giu în mijlocul porumbeilor... În toate îl vedea pe Dumnezeu. Și când cocea bunica turtele în vatră și le împărțea cu vecinii, și când războiul bătea la ușă, și când a fost admis la Teatru și a simțit că viața începe să capete un rost; și când s-a stins tatăl după o îndelungată suferință, iar dispariția mamei a șters ultima amintire a casei părin­tești; și când rostea povești la Teatrul Radiofonic, crezând deopotrivă în magia lor, sau atunci când a realizat că a pierdut definitiv legătura cu fiul său cel mare, prin absența revederilor... Apoi când a venit pe lume nepoțica lui și i-a lămurit multe taine ale vieții și credinței...

În mintea și sufletul interlocutorului meu răsăreau adesea momentele acelea în care părăsiseră scena vieții, rând pe rând, foștii lui colegi, îndreptându-se către cele veșnice. Iar el, actorul Sebastian Papa­iani, începea să înțeleagă din ce în ce mai mult că viața aceasta este doar o fărâmă față de imensitatea și frumusețea celei de din­colo.

Preotul Ion Postelnicescu sfârșea în penitenciarul de la Jilava la 16 iulie 1959, exact acum 61 de ani. Născut în 1884 la Moșoaia (Argeș) în familia preotului Vasile Postelnicescu, licenţiat în Teologie şi Drept, urma să fie hirotonit diacon la Parohia „Sfântul Gheorghe“, apoi numit paroh la Biserica „Sfânta Vineri“ din Piteşti. După 1929, devine membru al Partidului Naţional Ţărănesc și un apropiat al omului politic Ion Mihalache. Protopop de Piteşti (1932-1934; 1939-1940), membru fondator al Societății Culturale „Argeşul”, profesor de religie la Liceul de fete „Ion şi Sevastiţa Vasilescu“ din Piteşti (azi Colegiul „Zinca Golescu“), la 13 august 1952, preotul Postelnicescu este reţinut de Securitate, anchetat, apoi eliberat după trei luni de carceră. Pentru legăturile cu vechi membri ai elitei piteștene, este din nou arestat la 8 ianuarie 1959 și condamnat la 22 de ani de temniță grea pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“.