Protosinghelul Iosif Crăciun, călugăr nevoitor și darnic

Unul dintre cei mai cu­nos­cuți viețui­tori din prima jumătate a secolului XX de la Schitul Vovidenia a fost protosinghelul Iosif Crăciun. Născut în octombrie 1864, în localitatea Valea Rea din județul Neamț, ca fiu al lui Gheorghe și al Marghioalei Crăciun, tânărul Ioan a crescut cu dragoste față de Sfânta noastră Ortodoxie și de glia străbună. De aceea, la vârsta ma­tu­rității a întemeiat o familie și s-a înrolat în armată, participând la luptele Războiului de Indepen­dență cu Regimentul 15 Infanterie din Piatra Neamț. Ca povățuitor îl avea pe vestitul pelerin Gheor­ghe Lazăr, trecut de Biserica noastră în rândul sfinților cu numele de Cuviosul Gheorghe Pelerinul. După terminarea războiului, viața familistului Ioan Crăciun a fost tulburată de moartea fulgerătoare a soției, secerată de o boală necru­țătoare. Deoarece nu aveau ur­mași, Cuviosul Gheorghe l-a îndrumat să intre în cinul îngeresc. Astfel, în primăvara anului 1911 s-a închinoviat la Mănăstirea Neamț, la vârsta de aproape 50 de ani. Starețul lavrei, arhimandritul Teoctist Stupcanu, văzând râvna novicelui în petrecerea monahicească, a oficiat slujba de călugărie a acestuia la data de 7 iulie 1913, punându-i numele de Iosif. Timp de 12 ani, monahul Iosif a vădit o desăvârșită supunere față de regulile cinului călugăresc. N-a lipsit vreodată de la sfintele slujbe, nici de la ascultările rânduite de iconomul mănăstirii. Deși trecuse de 60 de ani, dragostea față de viața călugărească îl arăta ca pe un tânăr cu sporită râvnă pentru cinul în care intrase de curând. Primind binecuvântare de la duhovnicul obștii, dar și de la bunul său povățuitor, s-a retras vreme de cinci ani la Schitul Vovidenia, unde trăiau numeroși schivnici cu adâncă lucrare duhovnicească. Aici a luat schima cea mare, păstrându-și numele de la călugărie. Ajunsese căutat de tot mai mulți credincioși care-i încredințau păsurile și durerile, cerându-i să se roage pentru ei. Cum numele pust­nicului celui rugător de la Vovidenia devenise foarte cunoscut, schimonahul Iosif a plecat în locuri și mai singuratice, în preajma Schitului Icoana, continuându-și nevoința aspră, citirea Psaltirii și privegherile de toată noaptea, împlinind întru totul cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul despre călugărie: „Călugăr este cel ce, în trup material fiind, petrece în treapta, rânduiala şi starea fiinţelor netrupeşti. Călugăr este cel ce se ţine numai în hotarele şi cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot locul şi lucrul. Călugăr este cel ce pune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei paze neîntrerupte. Călugăr este cel ce şi-a făcut trupul neîntinat, gura curăţită şi mintea luminată” (Filocalia, vol. IX, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 46-47).

Când a ajuns la cârma Neam­țului Episcopul Nicodim Munteanu, știind bine pilduitoarea viețuire a schimonahului Iosif, în 1926 l-a chemat în obște, hirotonindu-l diacon, iar în 1928, ieromonah. Revenit astfel în marea lavră, părintele Iosif slujea cu deosebită atenție Dumnezeiasca Liturghie. Spovedea și alina suferințele sufletești ale celor ce-l căutau și-i cereau sfatul. La sărbătoarea Sfintelor Paști din anul 1934, vlădicul Nicodim l-a hirotesit protosinghel. Iosif Crăciun împlinise 70 de ani, dar nu se arăta ostenit nicidecum. Casa rânduită spre locuire, aflată în afara incintei lavrei, devenise un fel de bolniță. Primea o sumedenie de credincioși, îi spovedea, le săvârșea litanii, dar mai cu seamă îi ajuta în lupta cu duhurile necurate. În Patericul românesc, arhimandritul Ioanichie Bălan afirmă că pe protosinghelul Iosif Crăciun îl binecuvântase Dumnezeu, ca răsplată a asprelor sale nevoințe, cu darul de a alunga duhurile necurate din oameni. De aceea ajunsese unul dintre cei mai căutați duhovnici din toată Moldova.

Deși s-a desprins fizicește din obștea Vovideniei, protosinghelul Iosif a nutrit mereu aceeași adâncă dragoste față de smeritul schit închinat Maicii Domnului, dovadă că în perioada interbelică a suportat toată cheltuiala acoperirii cu tablă a bisericii principale a schitului. Numele său a rămas printre marii ctitori și la Mănăstirea Neamț, căci din a sa agoniseală a plătit acoperirea cu tablă a Bisericii „Sfântul Gheorghe” din incinta lavrei, dar și a bisericii „Sfântul Ioan Blagoslovul”, din cimitir.

În 1944, luna martie, la vârsta de 80 de ani, protosinghelul Iosif Crăciun și-a început drumul spre veșnicie. Deși erau vremuri grele pricinuite de cel de-al Doilea Război Mondial, soborul nemțean l-a înmormântat cu mare evla­vie în cimitirul mănăstirii, neuitând viața pilduitoare a mult-nevoitorului părinte, vrednică pagină de Pateric.