Să ne aducem aminte de mai-marii noștri!

Recunoștința îndreptată slujitorilor de excepție ai Bisericii face parte din învățătura evanghelică pe care fiecare creștin o asimilează, trăiește și propovăduiește. A fi ființă euharistică reprezintă împlinirea prin faptă, nu doar declarativ, a testamentului apostolic paulin: Aduceţi‑vă aminte de mai‑marii voştri, care v‑au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi‑au încheiat viaţa şi urmaţi‑le credinţa (Evrei 13, 7).

Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist este un ierarh de a cărei neobosită și rodnică slujire s‑a bucurat Biserica românească timp îndelungat. La împlinirea sorocului celor 15 ani (2007‑2022) de la chemarea Părintelui Ceresc la veșnica odihnă se cuvine să‑i aducem prinos de comemorare, admirație și recunoștință, pentru spiritul inspirator propovăduit în întreaga sa viață.

Cei 15 ani fără existența fizică a Patriarhului Teoctist, dar cu memoria‑i prezentă și vie, a cristalizat, asemenea aurului în topitoare, personalitatea duhovnicească a celui de al 5-lea Patriarh al românilor, dovedindu‑se un părinte pe care Biserica, colaboratorii și contemporanii îl evocă în slove luminoase și sincere. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, într‑un cuvânt dedicat vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, afirma: Față de oamenii cu responsabilități și ranguri mari sau conducători în Biserică ori în societate, atitudinea contemporanilor care i‑au cunoscut se manifestă de obicei în trei moduri: unii îi apreciază pe conducătorii lor în timp ce lucrează împreună cu ei, dar îi uită repede după ce nu mai sunt lângă ei; alții i‑au apreciat mai puțin când erau subordonații acestora, dar îi regretă după ce aceștia nu mai sunt aproape de ei, iar alții rămân sinceri, statornici și consecvenți în aprecierile lor: îi prețuiesc pe conducătorii lor atât în prezența lor, cât și în absența lor, atât în timpul vieții, cât și după ce au trecut la cele veșnice. Acesta din urmă este modul prețuirii sănătoase. De aceea, noi am hotărât ca un text publicat despre Părintele Teoctist, Mitropolit al Moldovei și Sucevei, pe când era în viață, să‑l publicăm și acum când el nu mai este printre noi. (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt de binecuvântare. Fiu și părinte spiritual al Moldovei, în volumul Patriarhul Teoctist ‑ in memoriam (2007‑2014), Basilica, București, 2014, p. 39).

Dintre cei 92 de ani (1915‑2007), 70 a fost slujitor al Sfântului Altar (ierodiacon, ieromonah și arhiereu), fapt ce ne arată că viața lui s‑a identificat cu slujirea Bisericii, manifestându‑se ca atare și dovedindu‑se un autentic misionar creștin, care a trăit în vremuri deloc ușoare, cu provocări inedite pe care le‑a parcurs ancorat în ajutorul lui Dumnezeu.

Din multitudinea de caracteristici, realizări, evenimente, mărturisiri și manifestări care definesc slujirea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, pot fi elocvente, consistente și edificatoare atributele prin care a strălucit: slujitor dăruit, om cu bunătate proverbială, monah rugător, om recunoscător și luminos păstor.

Monah rugător, slujitor dăruit și om al recunoștinței

Amintirea luminoasă a Patriarhului Teoctist în memoria celor care l‑au cunoscut este preponderent marcată de spiritul său monahal. Abordarea călugărească pe care o avea în fiecare zi a fost cea care a evidențiat sinceritatea slujirii sale, căci învățătura creștină nu desparte doctrina de slujire.

A fost convins că viața sa nu‑i mai aparține și I‑a dăruit‑o lui Hristos de la vârsta de 14 ani, când a pășit sfios pe poarta Mănăstirii Vorona (1928), iar la vârsta de 20 de ani (1936) se concretizau convingerile sale prin făgăduința voturilor monahale în biserica Mănăstirii Bistrița ‑ Neamț.

A iubit Sfântul Altar, fiindu‑i locul cel mai aproape de inimă. Prestolul i‑a fost Golgotă și Tabor indiferent de locul unde a fost rânduit să slujească (la Mănăstirea Bistrița, județul Neamț, la București ca Episcop‑vicar patriarhal, la Arad ca eparhiot, la Craiova ca Mitropolit al Olteniei, la Iași ca Mitropolit al Moldovei și Sucevei, ori la București ca Patriarh al României).

Edificatoare pentru a evidenția slujirea sa la Sfântul Altar sunt cuvintele Mitropolitului Bartolomeu Anania, care mărturisea despre Patriarhul Teoctist: A fost un slujitor și un propovăduitor harnic și înțelept. L‑a înzestrat Dumnezeu cu o voce frumoasă, caldă, melodioasă, ureche muzicală bună și vorba domoală. I‑a plăcut să slujească până la bătrânețe! A iubit Altarul și L‑a slujit pe Dumnezeu prin faptul că I‑a închinat tot ceea ce a avut mai bun în viața lui.

Recunoștința a fost un sentiment pe care l‑a cultivat din fragedă pruncie până la venerabila vârstă de 92 de ani. Amintea cu nostalgie, cu lacrimi de dor și evlavie sfântă de părinții săi după trup. Dragostea cu care‑și exprima trăirile adânci legate de evenimentele din copilărie, precum și pomenirea cu mărgăritare ale ochilor la Proscomidie ori în diferite conversații sunt cele care definesc simplitatea și deodată complexitatea inimii sale.

De asemenea, recunoștința pentru părinții săi duhovnicești de la Vorona, Neamț, Cernica și Bistrița, pe care i‑a perceput ca modele de viețuire monahală, de la care a învățat virtuțile creștine la înaltă măsură, s‑a concretizat în vorba‑i domoală și fapta‑i justă. În multe dintre predici, interviuri, dialoguri publice sau private amintea de mentorul său, Patriarhul Justinian Marina, căruia îi rezervase un colțișor de lumină în inima sa.

Viața Patriarhului Teoctist vorbește despre omul prin care neuitarea, aprecierea și recunoștința s‑au arătat valori perene, promovate în timpuri anevoioase.

Arhiereu al bunătății și părinte al românilor

Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu a fost apropiat colaborator al Patriarhului Justinian Marina, cel care l‑a povățuit duhovnicește și administrativ, fiindu‑i sprijin cărunteților și provocărilor din vremea respectivă.

La recomandarea Patriarhului Justinian Marina, în data de 5 martie 1950 a fost ales arhiereu, ca Episcop‑vicar patriarhal, fiindu‑i discipol celui de‑al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

În cuvântul rostit la hirotonia sa întru arhiereu, din Catedrala „Sfântul Spiridon”-Nou din București, intitulat Vrednicia noastră este de la Dumnezeu, Episcopul Teoctist Botoșăneanul prezintă în cuvinte înțelepte crezul său, evidențiind încă din premisele activității ideile principale, ancorate în duhovnicia‑i specifică: …în clipele când mă apropiam spre a face mărturisirea de credință, sufletul meu era cutremurat de greutatea misiunii la care eram chemat. Lucrarea arhierească, în lumea contingentă, apare ca o operă, care cere trudă zi de zi, căci arhiereul nu mai este răspunzător numai de sufletul său, ci de al tuturor credincioșilor pe care‑i păstorește. Lucrarea arhierească are permanent în ajutor asistența Sfântului Duh, Care ne luminează, ne întărește și pune pecetea pe hotărârile Sfântului Sinod. Și cum toate gândurile bune nu se pot realiza decât atunci când este pace în lume, voi fi un vajnic sprijinitor al acțiunii duse pentru apărarea păcii în lume (Cuvântarea rostită la hirotonia întru arhiereu, în volumul Pe treptele slujirii creștine, vol. 2, p. 12).

Paternitatea față de oamenii pe care i‑a păstorit s‑a arătat în dragostea lui față de Biserică în integritatea ei. A zidit duhovnicește inimile oamenilor, făcându‑i pe unii neclintiți în credința Ortodoxă, prin cuvântări și omilii, prin dialog și cooperare, prin rugăciune și răbdare.

Patriarhul Teoctist a păstorit Biserica Ortodoxă Română în vremuri grele, uneori chiar de prigoană. Dar, cu toate acestea, avea un zâmbet cald ce scotea din vistieria inimii o bunătate de părinte, o deschidere către cei din preajmă, o dăruire și o grijă permanentă pentru alții. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că măiestria corăbierului se vede în vreme de furtună, și nu pe timp senin. Furtuna a încetat acum, a venit pentru Preafericirea Sa vremea unei binemeritate odihne (†Timotei Prahoveanul, Un patriarh smerit și o candelă nestinsă în Catedrala Patriarhală, în volumul Însemnări pe lespedea inimii, Ed. Cuvântul vieții, 2021).

În anii sistemului totalitar opresiv a restaurat mănăstiri și biserici, cu tactul administrativ pe care l‑a dobândit din colaborarea cu Patriarhul Justinian, fiind și el un deosebit organizator. De asemenea, a zidit unele lăcașuri de cult în Episcopia Aradului, în Mitropolia Olteniei, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, precum și în Arhiepiscopia Bucureștilor. Mărturie în acest sens stau cuvintele Preafericirii Sale, în vizita pe care a făcut‑o în Tocileni: Frații mei au avut ideea bisericii, pe locul acesta consacrat de atunci pentru biserică și au făcut biserica, așa cum se fac casele, precum cea în care m‑am născut, cu nuiele și lut. Astfel, biserica s‑a construit când păpușoiul era foarte mare aici. A dat Dumnezeu într‑un an că păpușoiul a fost atât de înalt, căci s‑a zidit bisericuța sub ocrotirea păpușoilor. Dacă ei au reușit să facă o bisericuță, eu cu responsabilitatea mea de mitropolit să nu reușesc? Și am început demersurile la autoritățile statului. Când s‑a aprobat, a venit un ordin de nu s‑a mai putut. Oamenii de bine de la Botoșani au spus că mai au un teren acolo, să facem în continuarea bisericii zidite de frații mei. Vredniciile se înscriu în istorie pentru fiecare și ele rodesc într‑un fel. Râvna și credința nepoților mei de frate așa mi‑au dat ideea ca să adaug și eu datoria mea de a face biserică în satul acesta.

Dragostea părintească a Părintelui Patriarh Teoctist s‑a manifestat și prin grija pe care a avut‑o pentru catehizarea credincioșilor aflați în păstorire. A tipărit icoane, cărți de cult, cărți de rugăciune, manuale teologice și periodicele bisericești. A îmbinat curajul cu mărturisirea, menținând astfel un spirit de credință viu, doar în parte alterat de atitudinea potrivnică a stăpânitorilor acelor vremi.

După 1990, Părintele Patriarh Teoctist Arăpașu a înființat numeroase mănăstiri, a construit biserici, s‑a preocupat de învățământul teologic, a reintrodus disciplina religie în învățământul de stat, a activat instituții social‑filantropice, prin care și‑a manifestat spiritul său de părinte, fiind un dinamic organizator, ancorat în realitățile cotidiene.

Iubind Biserica și tinerii

Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a avut o dragoste aparte față de tinerii societății, pe care i‑a evocat adeseori în cuvântările sale, asemenea Apostolului neamurilor, care‑i încredința pe tesaloniceni de cordialitatea sa: ca un părinte pe copii, precum știți, așa v‑am rugat și v‑am mângâiat (I Tesaloniceni 2, 11).

De asemenea, a manifestat o atenție deosebită față de tinerii monahi, pe care i‑a povățuit și ocrotit. L‑am întâlnit apropiat și deschis tinerilor, înțelegător și dispus dialogului, adresând monahilor, ca un trăitor în duhul monahal, cuvintele de prețuire: Monahii sunt în domeniul vieții religioase apărători ai vistieriei credinței, pilduitori ai vieții morale, jertfelnici pentru cei necăjiți și năpăstuiți, cântători ai imnelor sfinte și pururea rugători pentru toți (arhim. Nectarie Șofelea, Lumină la răspântie de veacuri, în volumul Patriarhul Teoctist ‑ in memoriam (2007‑2014), Basilica, București, 2014, p. 124). Experiența vieții sale i‑a fost pedagogie în cultivarea relației administrative și duhovnicești cu slujitorii tineri pe care‑i întâlnea și îi considera viitorul Bisericii. Era conștient că pentru o formare temeinică este nevoie de o implicare susținută în domeniul slujirii. Folosindu‑se de cunoștințele acumulate, a urmat pilda mentorului său, Patriarhul Justinian, în a pregăti noi generații de slujitori și misionari ai Bisericii.

Prezent adeseori la evenimentele de început sau final de an școlar, la hramul Seminarului Teologic din București, la congrese, conferințe, ori făcând analogii simbolice în cadrul omiliilor de la Sfânta Liturghie, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist aducea în atenție că tinerețea celor care‑l înconjurau îi oferea o stare de efervescență, vitalitate și dinamism. Pentru mine este o mare binefacere că mă aflu, într‑o asemenea împrejurare, în mijlocul unor suflete dintre cele mai curate, unor inimi atât de gingașe, cu atașament profund pentru Sfânta noastră Biserică strămoșească. Este, apoi, curajul pe care îl dobândesc ori de câte ori mă întâlnesc cu tinerii creștini (Cuvânt rostit la încheierea festivalului Filocalia, ed. a IV‑a, în volumul Tinerii ‑ tinerețea Bisericii, 2003, p. 24).

Dragostea față de tineri s‑a concretizat și după trecerea sa în veșnicie. În anul 2007, prin purtarea de grija a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, biblioteca personală a Patriarhului Teoctist (7000 de volume) a fost dăruită în Seminarului Teologic Ortodox din București. Nu întâmplător a fost ales acest loc pentru ca volumele pe care Patriarhul Teoctist le răsfoia în momentele sale de respiro să fie inspiratoare pentru tinerele generații de viitori slujitori ai Sfântului Altar.

Cuvintele elogioase sunt mereu încărcate de lumină, strălucire și admirație. Referindu‑ne la Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, acum, la momentul celor 15 ani de la trecerea sa în veșnicie, este imperios să aducem mărturie sinceră, cu credință și cu dragoste față de păstorul sufletesc al românilor timp de 21 de ani (1986‑2007).

Rodirea luminoasă a credinței în istoria și cultura unui popor se vede în virtuțile statornice ale poporului adesea personalizate în luptători și eroi, în cărturari înțelepți, în artiști inspirați și mai ales în sfinți martiri, mărturisitori, cuvioși, ierarhi și voievozi (†Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Dăruire și Dăinuire, Ed. Trinitas, Iași, 2001).