Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Slujitor şi „dascăl de cuget şi simţire românească”

Slujitor şi „dascăl de cuget şi simţire românească”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) In memoriam
Un articol de: † Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos - 14 Ian, 2021

S-a mai aprins o candelă în candelabrul veşniciei, în dimineaţa zilei Sfinţilor străbuni Ermil şi Stratonic, prin plecarea dintre noi a părintelui profesor academician Mircea Păcurariu de la Sibiu. Personalitatea unui Dascăl cu „D” mare asemenea părintelui profesor Mircea Păcurariu nu se poate zugrăvi în cuvinte, fie ele şi sincere, omagiale sau de aducere aminte. În astfel de momente, la marea trecere, simţim durere şi împuţinare, deoarece cineva din lumea valorilor reale, comunitare şi importante, se rupe şi din noi înşine, nu numai din zona socio-umană sau comunitară. Din fericire, pentru că suntem creştini şi încercăm, după puteri, să înţelegem şi să acceptăm moartea nu ca un sfârşit, ci mai ales ca o mutare într-o altă dimensiune, tot a vieţii, de la cea trecătoare la cea veşnică, ne reculegem şi cerem, în neputinţa noastră, putere de la Mântuitorul Care ne învaţă şi ne dăruieşte asigurarea, prin credinţa în Înviere, că „cel ce crede în Mine, viu va fi de va şi muri” (Ioan 11, 26).

Pe o astfel de mărturie aşezăm şi chipul, persoana şi lucrarea părintelui Mircea Păcurariu, la momentul primirii neaşteptatei veşti a adormirii sale. Născut în părţile Hunedoarei, într-o familie preoţească, a urmat vocaţiei moştenite în şcoli înalte, până la doctoratul în teologie. De tânăr, a iubit, a cultivat şi desăvârşit chemarea didactică în domeniul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, în cea mai aprigă etapă a negării ideologice a rolului istoriei şi a vieţii bisericeşti în istoria neamului. A răspuns mai întâi invitaţiei fostului său profesor, Mitropolitul Iustin Moisescu, viitorul Patriarh, devenind o perioadă profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea ­Neamţ, unde, ca ardelean, a avut prilejul de a aprofunda cercetarea istoriei bisericeşti, în latura ei duhovnicească din biblioteca lavrei româneşti a Moldovei. La momentul vacantării Catedrei de istorie a Bisericii noastre din vestita facultate şaguniană de la Sibiu, a revenit acasă, urcând treptele didactice până la demnitatea de profesor. Aşa l-a cunoscut o lume întreagă pe profesorul de reală şi competentă vocaţie şi aşa va rămâne!

Părintele profesor Mircea Păcurariu a cultivat, deodată cu cercetarea continuă a trecutului Bisericii noastre, cultul pentru viaţa de sfinţenie a slujitorilor în mijlocul unui popor evlavios şi contribuţia esenţială, culturală, socială şi patriotică a preoţimii, a monahilor şi-a oamenilor devotaţi unităţii de credinţă şi de neam. În lumina acestei mărturisiri documentare a oferit Bisericii şi neamului o operă de mare valoare înscrisă încă din viaţa sa în cartea de căpătâi a vieţii româneşti, ceea ce a condus la recunoaşterea acestei contribuţii de către Academia Română, care, cu cinste, l-a chemat în ceata dascălilor nemuritori.

Dar pe lângă latura specifică a cercetării şi a activităţii didactice şi de investigare ştiinţifică, părintele Păcurariu şi-a onorat şi numele de familie, în familia Bisericii, ca păstor sufletesc. Fidel mentorului din tinereţe al sibienilor, profesorul şi Mitropolitul Nicolae Bălan, a împletit în funia vieţii cele două îndeletniciri: catedra şi Altarul. N-a fost preot de parohie. A fost însă preot profesor complet. N-a sacrificat slujirea liturgică de dragul celei didactice şi nici pe cea didactică pentru cea preoţească. Le-a unit, cum sunt ele în realitate. Răbdarea şi hărnicia didactică şi de cercetare s-au hrănit continuu din „Pâinea cea cerească” şi din „Paharul vieţii” la Catedrala Mitropolitană. Stă mărturie un volum valoros de predici publicate în Editura Sfintei Patriarhii.

O altă latură, ce nu trebuie neglijată, este disponibilitatea totală a profesorului la chemările Patriarhiei Române, deoarece o mulţime de lucrări, pentru binele Bisericii, au temei istoric, iar cel ce a oferit, la solicitare, argumente concludente pentru hotărâri valabile şi utile este şi rămâne istoricul şi academicianul Mircea Păcurariu. De o deosebită preţuire s-a bucurat din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care, pe lângă multe încredinţări din domeniul său de cercetare istorică, i-a oferit şi răspunderea de-a coordona comitetul de întocmire a lucrării de excepţie în Biserica noastră: „Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti”.

Slujitor, dascăl şi savant cu statură sobră, demnă şi binevoitoare, permanent deschis la valorificarea tezaurului vieţii noastre istorice bisericeşti, harnic şi stăruitor cercetător benedictin, până a închis ochii, părintele profesor Mircea Păcurariu a îmbrăţişat în inima sa mărinimoasă şi a aşezat în scris, în cronica nemuririi, viaţa religioasă a românilor din ţară şi din afara hotarelor ei cu conştiinţa datoriei împlinite, dar şi cu dorul testamentar de a nu fi încetată această pasiune de către ucenici din toată Biserica noastră.

Astfel, noi, atât cei care am avut şansa de a-l fi cunoscut, de a-i fi fost apropiați ori de a fi lucrat împreună, ierarhi, cadre didactice, preoţi, monahi ori mireni, cât şi cei care-l vor cunoaşte de acum din valoroasa sa operă bisericească, didactică şi academică, ne rugăm pentru odihna sufletului său şi transmitem celor îndoliaţi din familie creştineşti încurajări, căci „ori de trăim, ori de murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8).

Veşnica lui pomenire!