Smerită evocare a ierarhului Vasile Costin al Târgoviștei

Printre fiii satului românesc care au răspuns chemării lui Dumnezeu de a fi slujitori ai alta­relor s-a numărat și vrednicul de pomenire ierarh Vasile Costin, Arhiepiscop al Târgoviștei  între 1991 și 1999. În luna decembrie a acestui an sunt 40 de ani de la alegerea sa ca episcop, iar la sfârșitul lunii octombrie s-au împlinit 20 de ani de la trecerea sa la Domnul.

Așezarea rurală în care a văzut lumina zilei pe 7 iulie 1938 viitorul ierarh este Satu Nou de Sus, din frumosul Maramureș. Satul de lângă Baia Mare, prin care, pe vremuri, treceau vagoanele cu bușteni spre Rusia, astăzi indică, drept repere identitare, păstrarea încă vie a tradițiilor străbune, frumosul locaș ortodox cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, precum şi pomenirea cu drag a personalităţii Arhiepiscopului Vasile Costin, al cincilea copil dintre cei șase ai familiei Nicolae și Maria Costin.

După anii de școală elementară și generală din satul natal, a fost elev al Seminarului Teologic Ortodox din Cluj (1954-1959). A urmat Teologia la Institutul din Sibiu între 1963-1966, continuând, pentru următorii trei ani, la Bucu­rești, cu studii de specialitate în domeniul teologiei liturgice, iar apoi, pentru alți cinci ani, la Facultatea de Teologie din Atena și la Insti­tutul de Arheologie coptă din Cairo. A desă­vârșit parcursul universitar în capitala Greciei, în martie 1972, prin susținerea tezei de doctorat „Cultul Bisericii Copte în comparație cu cel al Bisericii Ortodoxe”, lucrare publicată în același an la editura „Soukis” din Atena.

A îndeplinit mai multe ascultări în cadrul administrației bisericești, la București și la Episcopia Oradiei, unde a fost secretar eparhial și apoi vicar administrativ (1973). În 1974, după o perioadă de slujire ca diacon și preot celib, a primit tunderea în monahism la Mănăstirea Izbuc din Bihor, la scurt timp fiind hirotesit cu rangul de arhimandrit. La 1 martie 1975 a fost numit Superior al Așezămintelor Românești de la Ierusalim și Iordan și Reprezentant al Patriarhiei Române la Locurile Sfinte.

După aproape cinci ani de osteneală și realizări în Țara Sfântă, la propunerea Patriarhului Iustin Moisescu, a fost ales în unanimitate Episcop-vicar patriarhal, în cadrul sesiunii de lucru a Sfântului Sinod din 10 decembrie 1979, succedându-l în acest post pe vrednicul de pomenire Episcop Antonie Plămădeală, care fusese ales pentru a păstori Eparhia Buzăului.

Hirotonia întru arhiereu a avut loc duminică, 20 ianuarie 1980, în Catedrala Patriarhală din București, în prezența a numeroși credincioși, clerici și monahi. Sfânta Liturghie și Taina Hirotoniei au fost săvârșite de Patriarh împreună cu Arhiepiscopul Antim Nica al Tomisului și Dunării de Jos și cu Episcopul-vicar Roman Ialomițeanul. De asemenea, au mai fost de față Mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei, Episcopul Emilian Birdaș de la Alba-Iulia și Episcopul-vicar Epifanie Tomitanul de la Constanța. Printre perso­na­li­tățile prezente s-a numărat și profesorul Nicolae Lungu, în calitate de dirijor al Coralei Pa­triarhale. Ca ierarh la București, a fost și rector al Institutului Teologic (1982-1987), și preșe­dinte al Comisiei de pictură bisericească.

După evenimentele din 1989 au urmat restatornicirea și înființarea mai multor scaune episcopale în cuprinsul Patriarhiei Române, între primele numărându-se cel din fosta Capitală a Țării Românești. Astfel, în septembrie 1991, dr. Vasile Costin a fost ales și înscăunat ca întâiul Arhiepiscop al Târgoviștei, orașul istoric al Munteniei având din nou păstor bisericesc propriu după mai bine de trei secole, de la 1668, când Mitropolia se mutase definitiv la București.

Odată ajuns în reședința județului Dâm­bovița, Arhiepiscopul Vasile a depus mult efort împreună cu preoți, profesori de teologie și personalități ale vieții culturale ca să restaureze însemnatul centru bisericesc de altădată. Cele dintâi semne ale renașterii au fost organizarea eparhiei cu toate sectoarele administrative şi înființarea revistei „Lumină pentru suflet” și a școlilor de teologie care funcționează până în prezent. De asemenea, toate acestea au fost plinite de sfințirea a noi biserici și mănăstiri ctitorite sau refondate. Întrucât era și un ierarh-teolog, a continuat publicarea de studii, unul de referință fiind monografia „Semnificația icoanei bizantine în Ortodoxie”, Târgoviște, 1997.

În vremea celor opt ani de arhipăstorire a slujit în mijlocul credincioșilor cu multă smerenie, discreție și modestie. A rămas în amintirea multor părinți slujitori ca ierarhul deschis, blând, delicat, care avea darul păcii, al iertării și al înțelegerii tuturor. Din grijă pentru poporul credincios, își sfătuia părintește preoții să fie buni și înțelepți slujitori ai enoriașilor lor, ca aceștia să nu ajungă cu nemulțumiri la Centrul eparhial. Iubea florile, era foarte sensibil și atent la copiii care participau la slujbe. Se oprea în dreptul lor și le spunea zâmbitor câte un cuvânt, unii dintre ei, ca paraclisieri ai sfintelor altare, având posibilitatea să-i citească rugăciunile de mulțumire după Sfânta Împărtășanie. Purtând crucea grea a reînnoirii eparhiei din judeţul Dâmbovița, Dumnezeu a îngăduit și o suferință fizică, pe care, asumându-și-o cu răbdare, a plinit și mai mult cununa vieții sale de creștin și ierarh al Bisericii lui Hristos.

A trecut la cele veșnice în 29 octombrie 1999. Slujba Prohodirii a fost săvârșită de Patriarhul Teoctist împreună cu alți 12 ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, în prezența multor credin­cioși dâmbovițeni și a majorității preoților și monahilor din eparhie, în prima zi a lunii noiembrie.

Păstorul blând și duhovnicesc al Dâmboviței trecuse la Domnul după o grea și îndelungată suferință, timp în care Patriarhul său îl vizitase, atât la spital în București, cât și la reședința din Târgoviște, cu prilejul sfințirii bisericii din Fieni, judeţul Dâmbovița. De aceea, atât mulțimilor de credincioși veniți la acea târnosire de locaș, cât și celor care-și plângeau acum ierarhul cel bun, Patriarhul României le împărtășea cuvinte duhovnicești ca acestea: „Le-am vorbit miilor de credincioși prezenți la slujba aceea despre chipul de icoană al arhiepiscopului lor, ce exprima nădejdea că se va însănătoși, dar care era, de fapt, nădejdea de dincolo de noi, strălucirea ce nu are hotare, lumina cea neînserată, care-l cuprinsese și-l aștepta încă de atunci și care, iată, ne-a adunat astăzi aici”. În același duh, cuvinte de suflet a mai adresat Întâistătătorul Bisericii noastre de atunci, familiei și tuturor celor din zona natală a ierarhului: „Să fiți mângâiați și dumneavoastră, frații după trup ai Înalt Prea Sfințitului Vasile, de lacrimile fiilor săi duhov­nicești. Și să spuneți sătenilor, cunoscu­ților și prietenilor familiei că aici, în această catedrală a orașului Târgoviște, trebuie să rămână veșnic acest vrednic fiu al Maramureșului, ca să păstreze aprinsă, cu lumina vieții sale, candela nădejdii pentru șirul de vlădici și de slujitori care-i vor urma, cu ajutorul lui Dumnezeu, în Arhiepiscopia Târgoviștei”.

Cuvintele Patriarhului au fost atunci ca o rugăciune ce se așeza la temelia lucrării următorului ierarh al Târgoviștei, Părintele Mitropolit Nifon, care a continuat și consolidat activitatea de rectitorire a eparhiei, pomenindu-l pe ierarhul evocat, an de an, la sărbătoarea Marelui Ierarh Vasile și la fiecare sfârșit de octombrie.