Spiritualitatea românească în tâlcuirea părintelui Stăniloae

Rugăm în fiecare zi pe Tatăl Ceresc: „Facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ”, înţelegând că, dacă în cer o fac oştirile îngereşti, pe pământ îi e dat a o face omul sfinţind locul. Neamul nostru s-a creştinat din începuturi, când Sfântul Apostol Andrei, ajungând şi pe aceste meleaguri, dădea de ştire: „Am aflat pe Mesia”. Trăitorii din veacuri apuse ne-au lăsat învăţătură că „apa trece, pietrele rămân” și că nu suntem veniţi de aiurea, ci, cum spunea părintele Stăniloae, suntem români prin naştere şi ortodocşi prin vocaţie.

În adâncul cel mai adânc al sufletului nutrim credinţa că numai „ţinându-ne locului” suntem „o dimensiune a existenţei”, cum afirma Mircea Vulcănescu. Părintele Stăniloae merge mai departe, scriind că, „ţinându-ne locului”, rămânem ce-am fost, sau numai „rămânând ce-am fost” ne ţinem locului. După Marea Unire, numeroşi gânditori s-au străduit a înţelege şi a face cunoscut rostul românilor în destinul omenirii într-un necesar travaliu de cunoaştere de sine şi legitimitate în faţa transformărilor de după Primul Război Mondial. Perspectivele au fost multiple şi nu au lipsit accentele, multe neconsonante cu ethosul nostru, care este unul al discreţiei, îngăduinţei şi armoniei.

Omul bun este acela care se hrănește din taina comuniunii

Lucrarea „Reflecții despre spiritualitatea poporului român” completează fericit opera părintelui Dumitru Stăniloae, demonstrând că temeiul existenţei este comuniunea, bucuria de a fi împreună în lumina etern iubitoare a lui Dumnezeu. Românul are o „orânduire a firii” care percepe lumea ca rânduială, după care toate vin la „vremea lor”, după cum sunt hărăzite de Domnul. Mai aproape de natura lucrurilor, rânduiala îngăduie să vedem, dincolo de concreteţea imediatului, neîncetata lucrare împreună cu Dumnezeu. Ţăranul român nu făcea nimic fără să-L invoce pe Dumnezeu şi Maica Sa. De se confrunta cu răul, spunea degrab: ducă-se pe pustii, adică, unde este locul diavolului, vrăjmaşul oricărei comuniuni. Lui, nici nu i se spune pe nume, ci e descris în diferite chipuri până la „ucidă-l toaca”. Din fire, omul se cuvine a fi al lui Dumnezeu, pe El să-L asculte şi să-I slujească, lucru mărturisit de ziceri expresive ca: „dacă o vrea Bunul Dumnezeu”, „Aduc slavă lui Dumnezeu cum mă găsesc” sau, „har Domnului” şi altele asemenea, care dau consistenţă axiologică comuniunii omului cu Creatorul său. Când se pomeneau cei adormiţi, se rostea: „să fie primit” sau „să pomenească Dumnezeu”, iar răspunsul era „să te audă Dumnezeu”. Adică, ia aminte, omule, că Domnul nu aude orice rugă, nu pentru că e lipsit de auz, ci pentru că glasul încărcat de păcate nu se ridică spre cer.

Rânduiala, învață părintele Dumitru Stăniloae, este asemenea luminii care se poate citi pe chipurile sfinţilor de pe icoane. „Omul bun este acela care se hrăneşte din taina comuniunii cu Persoanele Sfintei Treimi”. E o poveste despre nişte preoţi care, întâlnind trei oameni care se rugau neîncetat cu o rugăciune neîntâlnită în Tradiție la Părinții Bisericii: „Voi trei, noi trei, miluiţi-ne pe noi”, i-au corectat, zicându-le să se roage așa cum a îndemnat Mântuitorul în Evanghelie, cu Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru. Plecat-au cei trei şi s-au întors peste puţin timp umblând pe apă, cerând iertare că au uitat rugăciunea. Văzându-i, preoţii i-au îndemnat să se roage cu rugăciunea lor de mai înainte, pe care o făceau cu credinţă curată şi puternică.

Avem o bogăție pe care nu ne-o poate lua nimeni, dar noi o putem pierde

Era în firescul lucrurilor ca lucrarea „Reflecţii despre spiritualitatea poporului român” să fi fost scrisă în duhul rânduielii şi acolo, după „câteva gânduri despre ontologia spiritualităţii româneşti”, sunt trecute în revistă „teme creştine ale ethosului românesc ale folclorului”. De fapt, în jurul folclorului, toate prind rost (se rostuiesc) şi sens în expresii mai degrabă metaforice. Sfătos, ca străbunii din veac, părintele Dumitru Stăniloae arată cât de negrăit de bogaţi suntem, cu o bogăţie pe care nu o poate lua nimeni, dar noi o putem pierde, rătăcind de-a valma spre uitare. Îmi povestea odată cum a primit vizita unui prelat anglican care şi-a arătat indignarea văzând picturile exterioare din bisericile noastre. Părintele i-a explicat pe larg şi rezultatul a fost un album bogat ilustrat cu picturile exterioare ale bisericilor româneşti. A primit să scrie prefaţa, o adevărată hermeneutică a picturii exterioare, care exprimă comuniunea cu semenii, cu natura şi Dumnezeu. E ca o liturghie cosmică, o rugăciune obştească de recunoştinţă şi un imn de slavă lui Dumnezeu, Cel care „pe toate cu înţelepciune le-a făcut”.

Gândul poate duce oricât de departe, dar niciodată până într-atâta încât să nu ne întoarcem la folclor, lada de zestre a neamului, cum o făcea Anteu care, doar atingând pământul, căpăta putere. Începe părintele Stăniloae, nici nu se putea altfel, cu evocarea credinţei că Dumnezeu umbla pe pământ şi o făcea cu Sfântul Petru, cum fireşte că a făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, ca Fiu al Omului, ca omul să se facă fiu al Părintelui Ceresc. Dintre sentimentele definitorii ale românului, părintele se opreşte la „dor” cu toată încărcătura semantică ce se concentrează în acest cuvânt, dorinţa imposibil de exprimat către absolut, setea de Dumnezeu. Dorul ne păstrează în comuniune cu toţi semenii – apropiaţi şi depărtaţi, vii şi adormiţi, cu locul unde ne-am născut, cu timpul trecut, cu cei care vor veni. Pomenirea, perpetuarea prin grai a numelui, se face „din neam în neam” într-o solidaritate ce pune o punte de legătură între vremelnicie și veşnicie. Aici este necesară iertarea, fiindcă fie şi simpla pomenire a răului poate destrăma comuniunea şi comunitatea.

„A fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare”

Iertarea e o mărturisire a iubirii ziditoare şi nepărtinitoare a semenului şi chiar, învaţă Hristos, a vrăjmaşilor, sau pentru cei adormiţi cărora le cerem ca şi ei să se roage pentru noi. Aşa ne regăsim împreună în ruga lui Hristos pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” Ierarhia este a omenităţii lapidar exprimate: „a fi mare nu-i mirare, a fi Om e lucru mare”, care nu se răzbună, ci-l lasă pe cel care i-a făcut rău „în plata Domnului”, El fiind singurul care va judeca cu dreaptă măsură. Măria Sa Ţăranul Român cerea: „Tu ne-ai zidit, Tu ne ştii/ Iartă-ne ca pe nişte fii” sau „Ţie, Doamne, am greşit,/ Dar Ţie am şi slujit”. În firea românului nu prea e loc de răzbunare, care e a Domnului („o să-l bată Dumnezeu” pe „omul fără frica de Dumnezeu”). Părintele Stăniloae ne-a dăruit şi această carte, „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, ca legământ spre a ne recunoaşte destinul de ctitori ai unei istorii demne, parte a istoriei lumii. Suntem cum suntem, nici mai buni şi nici mai răi decât alţii şi avem trebuinţă să (re)cunoaştem ce e rău în noi spre îndreptare şi ce e bun spre urmare, încât să nu pierim pe drumul tropotitor al globalizării, ci să ne împlinim misiunea sfinţitoare.

Fragilitatea ființei românești

Poporul român stă aici pentru că fiinţa lui s-a structurat ca o fiinţă de graniţă între Orient şi Occident. El nu poate deveni unilateral occidental sau multilateral oriental. Dacă s-ar muta din acest spaţiu de graniţă, el şi-ar pierde fiinţa sa. Părăsirea spaţiului acestuia înseamnă pentru poporul român nu numai părăsirea unui loc străvechi, ci o pierdere a fiinţei sale. (...)

Astfel, se poate spune că sinteza originară a fiinţei româneşti se menţine prin alipirea de locul în care dăinuieşte de milenii sau invers, alipirea la locul acesta menţine sinteza originară a fiinţei româneşti.Complexitatea sau ambivalenţa fundamentală a fiinţei noastre implică şi o anumită fragilitate a ei, un anumit pericol de pierdere a echilibrului între antitezele componente ale ei.

Aceeaşi ambivalenţă fundamentală explică faptul ciudat de a ne defini atât de greu în faţa propriei conştiinţe în raport cu uşurinţa altor popoare de a se defini; sau ispita şi riscul de a trece cu vederea peste una sau alta dintre componentele fundamentale ale sintezei noastre ambivalente, lăsându-ne foarte mulţi ispitiţi, mai ales de un secol încoace, de a imita excesiv vreunul din popoarele occidentale, cum se lăsau ispitiţi în trecut boierii noştri de a imita vreunul din popoarele orientale.

Din ambivalenţa complexă oriental-occidentală românească, în care intră nu numai o structură orientală şi occidentală generală, ci multe din simplităţile variate ale Orientului şi Occidentului, se explică deschiderea poporului nostru pentru modurile de trai, pentru culturile, pentru limbile străine şi proverbiala lui înţelegere pentru toţi străinii. Câtă vreme alte popoare sunt oarecum capsulate în modul lor unilateral de a fi, românii dovedesc o deschidere excepţională în toate laturile.

(Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Pr. Dumitru Stăniloae, vol. 9, Editura Basilica, 2018)