Talanții, slujirea, vremelnicia și veșnicia

Slujitorii și fiii Bisericii nu mor! Ei trec dintr-o lume temporară în alta veșnică.

Poetul transilvănean, inspirat de învățătura tatălui său și a celor din neamul lui care cunoșteau Evanghelia, ne-a spus: El nu e mort, e numai dus, trăiește-n veci (George Coșbuc, Moartea lui Fulger).

Mântuitorul i-a încredințat pe ucenicii Săi: Eu sunt învierea și viața, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac (Ioan 11, 25-26). Nu putem afirma vreodată despre cineva care a vestit cuvintele Evangheliei și le-a transpus în faptă că moare. Biserica spune despre cei răposați că au adormit întru Domnul, iar în ziua cea mare a Învierii trâm­bița îi va chema la judecată nepărtinitoare.

Despre preotul Dumitru Merticariu pot aduce mărturie mulți dintre cei care l-au cunoscut, nea­muri, colegi, frați de slujire, prieteni, dar și credincioși care l-au ascultat vorbind și l-au admirat slujind.

Mărturia mea amintește câteva aspecte legate de tradițiile satului românesc, care vin de departe, de slujirea care se poate să nu fie răsplătită îndeajuns în această lume, dar și de permanenta revărsare de har, prin care suntem ceea ce suntem.

Satul natal al preotului Dumitru Merticariu are tradiții vechi, credința și evlavia, omenia și spiritul neamului românesc fiind întreținute aici veacuri de-a rândul. Proprietate a domnitorului Alexandru cel Bun, apoi aflată în administrarea Mănăstirii Putna începând cu anul 1475, localitatea Știubienilor, din județul Botoșani, este menționată în documentele de arhivă începând cu anul 1820.

Acolo au cunoscut primele rugăciuni și cuvintele Evangheliei mulți prunci care s-au bucurat de învățătura dreptmăritoare a Bisericii. Unii dintre ei au urmat drumul credinței, al școlilor de Teologie, alții al sfintelor mănăstiri, alții al vieții din sate și orașe… mulți dintre ei au plecat departe, în lume.

Așa vom înțelege că satul Știu­bieni a dat Bisericii doi ierarhi, la diferență de aproape 35 de ani de viață (unul născut în anul 1926, altul în anul 1960), dar uniți în același ideal, mulți preoți, cred că peste 25 la număr, monahi și vrednici credincioși, care umpleau până la refuz biserica veche, apoi pe cea nouă, înălțată în vremea regimului comunist, de mult-iubitul lor păstor, preotul Emilian Moruz.

Printre cei care au urmat sfatul parohului Moruz s-a numărat și Dumitru Merticariu, copilul bălai la care soarele zâmbea, isteț, neaoș, buclucaș. Către sfârșitul anilor ’60, și-a îndreptat pașii spre Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, școală de tradiție, cu profesori dăruiți, având râvnă sfântă.

Tânărul învățăcel Dumitru și-a însușit tainele teologiei, ale știin­țelor, literaturii și poeziei, ale cântului, dar, mai mult decât toate, ale înaltelor trăiri, râvnind să dobândească trăirea în Hristos, izvor și treaptă către primirea harului lui Dumnezeu, după cum scria Apostolul Neamurilor corintenilor: Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt (I Corinteni 15, 10).

Școala de la Neamț i-a oferit tânărului Dumitru o profundă pers­pectivă asupra vieții: a înțeles mesajul Evangheliei și al celor mai importante scrieri universale și românești, le-a descoperit treptat, în cheie duhovnicească și filosofică, a tras concluzii, devenind om al cugetului adânc și al cercetărilor.

A început apoi vremea formării sale ca student teolog, o perioadă de asemenea înaripată și prolifică, marcată, ca și în anii de seminar, de profesori savanți care au dăruit din înțelepciunea lor tinerilor studenți.

A urmat slujirea Bisericii. Trei parohii au cunoscut râvna lui, mistuitoarea liturghisire, ajutată de tinerețea care nu se cuvine a fi vreodată disprețuită, după cum se adresa Sfântul Apostol Pavel ucenicului său iubit: Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia (I Timotei 4, 12).

Preotul Dumitru Merticariu s-a întâlnit cu râvna credincioșilor din ținutul Săvenilor, într-o parohie de lângă Iași, la Erbiceni, unde a slujit vreme de 15 ani, iar din 1994 până în 2021, la Biserica Banu din Iași.

Îndată după 1990 am poposit și eu în Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” de la Erbiceni. Era în plin șantier de pictură. Lucra acolo un zugrav cunoscut, profesorul pictor Dimitrie Gavrilean, împreună cu ucenicii săi. Se pictau înălțimile cupolei, de unde pictorii au coborât pe zidurile naosului și ale pronaosului, astfel încât credincioșii au învățat o parte a teologiei privind sfintele icoane.

Râvna preotului Dumitru Merticariu a atras mulțime de tineri, unii dintre ei entuziasmați și bucuroși să întâlnească un astfel de păstor. A fost în acea perioadă un sacerdot al trăirilor și un dascăl de cuget și simțire românească. Nu vorbea doar despre cuvintele Evangheliei, ci mărturisea credin­cio­șilor și tinerilor care veneau special să-l asculte, într-o vreme tulbure, când în școală nu se preda religie, că iubirea pentru Dumnezeu va mântui lumea. Era patriot, sensibil și atent.

A fost în acei ani preot, duhovnic, arhitect, constructor, dar și stăruitor îndrumător pentru tinerii și păstoriții lui. Unii dintre ei au înțeles să-I slujească lui Dumnezeu din mijlocul cetăților, alții s-au bucurat chiar să fie monahi, păstrând legătura cu învățătorul lor și amintirea tainicei chemări, după ce l-au întâlnit și auzit vorbind despre Mântuitorul Cel înviat din morți.

Au urmat anii de păstorire a Parohiei Banu din Iași, biserică intrată în istoria culturii și a spi­ri­tualității ieșene, ctitorie ale cărei ziduri plângeau, iar parohul s-a străduit să le șteargă lacrimile. După cum s-a ostenit întru înfru­mu­­se­țarea lăcașului din Erbiceni, căruia i-a dăruit un nou veșmânt pictural, la fel a împodobit Biserica Banu, care de mult aștepta restau­rare și cunună de slavă.

De-a lungul timpului, au slujit la Banu preoți erudiți, unii apre­ciați în mediile academice, alții prețuiți de ierarhia bisericească, unul dintre înaintașii părintelui Merticariu fusese protopop de Târgu Neamț și apoi, ani la rând, slujitor al acestei enorii, iar preotul dr. Paul Mihail - avva - era unul din­tre cărturarii apreciați ai cetății Iașilor, de la care primeau sfat ierarhi, preoți, academicieni, scriitori și cercetători de înaltă ținută.

În același duh, împărtășit de preoții vrednici care au păstorit cunoscuta biserică, s-a înscris și preotul Dumitru Merticariu.

Fost-a un păstor care s-a adresat deopotrivă celor mulți, dar și elitelor. În biserica lui poposeau personalități culturale, scriitori, mari cântăreți, dascăli erudiți și iubitori ai Bisericii. N-au lipsit frații de dincolo de Prut. Cânta împreună cu ei: Curge Prutul printre noi și plânge… Cuvântările lui ridicau sufletele către cer, iar vocea sa pătrundea chiar și în inimile împietrite, cu timpul făcându-le și pe acestea să vibreze. A avut darul deschiderii inimii către semeni, bucurându-se cu cei care se bucurau și plângând cu cei care plângeau.

O adevărată bucurie am constatat-o la unul dintre frații lui (Vasile), devenit monahul și arhiereul Varlaam, ca revers al iubirii arătate de fratele mai mare… Am și spus adeseori, reflectând la speciala legătură de suflet, că rareori se întâlnește asemenea iubire ca a fraților Merticariu, dincolo de diferența anilor ce i-ar fi putut despărți…

În urmă cu vreun sfert de veac am slujit la înmormântarea mamei Maria Merticariu, din Știubieni. Durerea despărțirii fiilor și a rudeniilor de evlavioasa și iubitoarea mamă a fost greu de purtat. Iubirea ei s-a revărsat către fratele mai mare, iar fratele mai mic și celelalte rudenii au păstrat, la rândul lor, nezdruncinată comuniunea acestei iubiri fără margini.

La vremelnica despărțire de preotul Dumitru Merticariu mă gândesc la cuvintele Mântuitorului: Iertate sunt păcatele cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește (Luca 7, 47). Pentru că a iubit mult Biserica, slujbele, cântarea, teologia, scrierile Părinților și ale marilor cărturari, pentru că și-a iubit și cinstit fratele, înțelegând din Evanghelia Fiului risipitor cât de dăunătoare este atitudinea neprincipială a neiubirii fratelui mai mare, arătând iubire față de cei de aproape și de departe, a venit vremea ca preotul Dumitru Merticariu să se întâlnească cu iubirea și iertarea Mântuitorului Iisus Hristos, Învierea, Viața și Lumina lumii.