Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Teodor M. Popescu, fiu luminat al Ortodoxiei de la sat

Teodor M. Popescu, fiu luminat al Ortodoxiei de la sat

Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 20 Oct, 2019

Figură cu totul marcantă a teologiei românești, istoricul bisericesc Teodor M. Popescu (1893-1973), despre care Vaticanul spunea că „omul acesta nu poate fi prețuit decât în aur și în diamante”, „la vremea lui trecea drept cel mai mare istoric bisericesc al Ortodoxiei”. Ca multe personalități ale teologiei și culturii românești din veacul trecut, și profesorul Teodor M. Popescu a văzut lumina zilei, a crescut, a mers la școală și s-a format, până la o anumită vârstă, în spațiul rural românesc. 

La 9 iunie 1893 venea pe lume Teodor, „darul lui Dumnezeu” după numele de botez, întâiul băiat din cei nouă copii ai familiei Marin și Safta Popescu din satul Boteni, jud. Dâmbovița. 

Nașterea unui sat

Mica așezare rurală, cătun muntean la început, situat în plină câmpie, astăzi, este cuprinsă în partea de sud a județului Dâmbovița, găsindu-se chiar pe malul stâng al râului cu aceeași denumire. După cum indică un dicționar de toponimie geografică dâmbovițeană, prima atestare documentară a satului Boteni coincide chiar cu o zi de mare sărbătoare creștină, 14 septembrie 1578. Așezarea sătească se pare că a prins contur ceva mai puternic în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu, când s-au stabilit aici, definitiv, munteni din satul Botenii de Muscel, lucrători forestieri pricepuți, care trudeau la despădurirea împrejurimilor acoperite de întinșii Codri ai Vlăsiei. 

Educația vieții rurale 

Părinții teologului, buni gospodari și credincioși devotați ai Bisericii, provenind la rândul lor din familii evlavioase, tot de prin partea locului, cu rădăcini în satele dâmbovițene vecine Bălteni și Lungulețu, dintru început și-au crescut copiii în atmosfera țărănească sănătoasă, impregnată de hărnicie, de dragostea față de Dumnezeu, de sfinți, de sărbători și de glia străbună. Toți copiii de timpuriu au trudit alături de părinți la muncile specifice satului, în același timp, în familie, acordându-se maximă atenție educației lor de viitor. Marin, tatăl profesorului, om luminat, care și el urmase două clase la Seminarul din București, mai ales știind că nu-i va ajunge pământul să-l împartă tuturor copiilor, i-a îndemnat și susținut pe băieți să urmeze școli cât mai înalte. Mama, foarte harnică și jertfitoare, ca o sfântă, se trezea în fiecare dimineață la ora patru, seara, la odihnă, mergând cea din urmă. Împreună și-au zidit sufletește copiii, sădind adânc în inimile lor credința curată, onestitatea, perseverența și seriozitatea în tot ce aveau să facă în viață. Plecați pe rând de la Boteni, din vatra părintească spre oraș, frații Popescu au răzbătut pe drumul anevoios al lipsurilor materiale datorită chibzuinței, modestiei și statorniciei dobândite în casa părinților lor. Astfel, cu o zestre sufletească de nezdruncinat, cu credință în Dumnezeu și cu aplecare deosebită spre studiu, o parte din ei au ajuns specialiști în diferite domenii. 

O copilărie dedicată studiului și muncii câmpului

Tânărul Teodor, după ce a urmat clasele primare în Boteniul natal și în localitatea vecină Conțești, la sfatul tatălui și al înțeleptului său învățător Constantin Stănescu, s-a înscris atât la Gimnaziul „Ienăchiță Văcărescu” din Târgoviște, cât și la Seminarul Central din Bucu­rești. După ce a trecut strălucit probele de admitere, a ales școala teologică. Mai departe s-a dovedit a fi un elev eminent, premiat maxim în toți cei opt ani de seminar. În această școală a avut șansa să se formeze și pe lângă profesori admirabili, în special pe lângă cunoscutul arhimandrit Iuliu Scriban. În vremea anilor săi de studii, mai ales școlile voca­ționale cu internat aveau și un program foarte riguros de practică gospodărească, în urma căruia elevii chiar deprindeau o serie de lucruri care ulterior îi ajutau în zonele rurale, unde ajungeau să fie rânduiți preoți sau învățători. Din biografia profesorului, consemnată de Vasile Popescu, frate mai mic al acestuia, aflăm, de pildă, că tânărul seminarist a mers acasă la țară și, pe baza cu­noștințelor practice dobândite la seminar, și-a învățat frații mai mici și pe alți consăteni cum să taie și să pregătească răchita, iar apoi să împletească coșuri deosebit de frumoase, rare în zonă. De altfel, tânărul Tudor, deprins cum era din copilărie, până la vremea stu­denției, cât i-a permis programul, a ținut intens legătura cu satul său natal. Pentru el, va­canțele însemnau și multă osteneală în grădinile și pe ogoarele familiei, mânuind foarte bine toate uneltele, în special coasa și coarnele plugului.

Rămas nedespărțit de satul său

După mărturia biografului și fratelui său deja amintit, Teodor M. Popescu a fost profund atașat de satul natal întreaga viață. Dovadă în acest sens poate fi considerat și faptul că, deși a studiat și a locuit în tinerețe în București și în alte capitale europene, a revenit și s-a căsătorit cu Sofia, o fată foarte devotată, din același sat cu el, unde, de altfel, aveau să-și ridice, pe un pământ primit ca zestre de soție, o căsuță țără­nească, unde se retrăgeau din tumultul Bucureștiului, până la momentul colectivizării, când nu au mai avut terenul în proprietate. Soția profesorului se arătase o femeie foarte curajoasă, lucrând ca soră de caritate, în perioada 1916-1918, în serviciul medical al armatei. Se născuse într-o familie cu 16 copii, avându-l frate pe inginerul Goga Ionescu, fondatorul primei școli de mecanică agricolă, morărit și panificație din România (1932). Acest așe­zământ de pionierat în învă­țământul profesional agricol avea cursurile după programe analitice din Franța, Germania, Ungaria și SUA, și s-a inaugurat și a funcționat tot în zona natală a profesorului Teodor M. Popescu, în localitatea Titu, devenită mai târziu oraș. 

În Botenii de astăzi, încă mai dă mărturie despre omenia și purtarea foarte modestă a teologului și omului de cultură care își vizita des satul, nepoata acestuia, doamna Georgeta Popescu, profesoară de limba română. Păstrează amintirea vie a unui om foarte cald, blajin, duios cu copiii cărora le cânta și, îndeobște, foarte atent față de cei pe care îi întâlnea în ulița satului. Vorbea și se purta natural cu orice om simplu din sat, salutând pe toată lumea din inimă. De asemenea, la slujbe, în biserica din satul natal, și-l amintește pe unchiul dumneaei cum îngenunchea plin de evlavie în fața iconostasului, iar la vremea Sfintei Liturghii citea Apostolul. Se spune chiar că, an de an, în Sfânta și Marea Miercuri din Săptămâna Patimilor, lua special trenul din București, cobora în halta Boteni și mergea direct la strana bisericii, special să intoneze cântarea de pocăință „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe…” În acest sens, Mitropolitul Bartolomeu Anania, asistentul său de odinioară, scria despre magistru: „Bisericaș perfect, el trecea zilnic pragul de-nchinare și se ruga la icoană. Nu cred să se fi urcat vreodată la catedră înainte de a fi trecut printr-o biserică”. 

La Boteni, lângă absida Sfântului Altar, se găsesc mormintele părinților, ale fraților eroi și al preotului Ioan, unchiul profesorului. Cu unele modificări, se mai păstrează și casa natală, iar de la părintele paroh Andrei-Sergiu Niculăescu, care păstorește cu multă râvnă și pricepere comunitatea de la Boteni, am aflat că, din vatra părintească destul de întinsă a familiei Popescu, în urmă cu câțiva ani s-a donat un teren destul de generos pe care a fost edificată casa parohială. Tot în anii din urmă, nepoate din partea soției profesorului, mai exact fiicele lui Goga Ionescu, s-au numărat printre donatorii de la Catedrala Națională, iar în satul Boteni s-au îngrijit de refacerea troiței de pe malul Dâmboviței, importantă prin așezarea acesteia într-un loc tradițional, la intrarea în sat și la capătul podului construit peste râu.

Greutățile unui parcurs academic de excepție

La absolvirea Seminarului Teologic din București, elevul Teodor avea să fie trecut în cartea de aur a școlii, trebuind chiar să i se tipărească o diplomă specială numai cu rubrici de „10”. Bineînțeles, a strălucit și pe mai departe, ca student teolog. În timpul facultății a cântat la strana Bisericii „Sfântul Ștefan” din Calea Călărași și, printre altele, s-a bucurat de prietenia și aprecierea profesorului academician Simion Mehedinți, care îi încredințase rubrica de tâlcuire a Evangheliei din foaia „Duminica poporului“, o publicație difuzată cu precădere în lumea satului românesc, având drept scop ușurarea vieții țăranilor, întâi de toate, prin îndemnul de a-și păstra datinile și credința în Dumnezeu și, apoi, prin oferirea de sfaturi practice legate de prepararea vopselurilor naturale din plante, altoirea pomilor, îngrijirea stupilor și folosirea resurselor naturale în general.

După finalizarea studiilor la București, în iulie 1919, obține o bursă din partea statului român și merge să-și continue studiile la Atena. Revenit în țară din cauza lipsei de susținere financiară, la sfârșitul anului 1920, susținut de Goga Ionescu, participă la un concurs pentru obținerea unei alte burse de studiu ceva mai însemnate. Trece cu bine de comisia prezidată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan și se întoarce la Atena. În perioada studiilor din Grecia a lucrat și ca interpret-cancelar al Legației Române. Doctoratul obținut aici în 1922 a fost urmat de alte studii de specializare la Universitatea din Leipzig (1923) și apoi la Paris, până în 1925. Pentru susținerea materială acordată în anii aceștia petrecuți în străinătate, la vremea respectivă, T. M. Popescu își manifesta recunoștința prin mai multe scrisori în care îi men­ționează pe Goga Ionescu și pe profesorii Irineu Mihălcescu, viitor Mitropolit al Moldovei, pe preotul Nicolae Popescu de la Facultatea de Teologie din București și pe Pavel Cuciujna, preot din Basarabia. Deși pe întreaga perioadă a acestui valoros parcurs postuniversitar a întâmpinat foarte multe greutăți specifice străinătății și vremurilor, fiind cel mai mare dintre frați, a purtat îndeaproape de grijă celor mai mici de acasă și, la un moment dat, din banii strânși cu mare sacrificiu, i-a făcut zestre surorii sale Alexandrina și a contribuit la finalizarea casei părintești de la Boteni – mărturii însemnate, pe care fratele biograf nu uită să le amintească în lucrarea sa „Un martir al crucii. Viața și scrierile lui Teodor M. Popescu“, Editura Christiana, București, 2006. 

Disciplina minții, pusă în serviciul inimii

Începând cu anul 1926 și-a început activitatea didactică la catedra de istorie bisericească a Fa­cultății de Teologie din București. A ajuns un profesor strălucit care s-a remarcat nu numai academic, ci și prin atenția acordată stu­denților în ceea ce privește formarea lor ca oameni de jertfă, dedicați, așa cum cer chemarea preoțească și vocația martirică a Bisericii. Toate aceste lucruri le-a dezbătut în paginile primei reviste a studenților teologi, „Raze de lumină“ (1929), unde aducea în atenția viitorilor preoți necesitatea unei reîncreștinări a lumii, actualitate urgentă până astăzi. „Biserica – scria profesorul – trebuie să creștineze din nou cultura…; creștinismul este o religie (abso­lută) culturală prin exce­lență”. Urmărea în viața stu­denților săi echilibrul dintre formarea duhovnicească și cea intelectuală, arătând că Evanghelia fără cultură rămâne în cer, în timp ce cultura fără Evanghelie rămâne pe pământ, fără să fie transfigurată. Le contura astfel tinerilor figura preotului-personalitate, capabil să-l înțeleagă pe om în toată complexitatea lui spirituală și materială, preoția fiind considerată de profesor „mai profundă decât toate artele și toată știința”.

În activitatea academică desfășurată între anii 1926 şi 1959 la București, s-a distins ca profesor foarte valoros și istoric bisericesc de referință, opera sa însumând 1.042 de lucrări, desfă­șurate pe aproape 20.000 de pagini. A fost decan și prodecan al Facultății de Teologie, căreia i-a dat identitate, avându-l ca asistent la catedră pe tânărul Valeriu Anania, viitorul Mitropolit Bartolomeu al Clujului. Este considerat ctitorul principal al bibliotecii acestei facultăți, până astăzi, pe întâia pagină a cunoscutei reviste „Studii Teologice”, devenită revista fa­cultăților de teologie din Patriarhia Română, stă scris: „Revistă fondată în anul 1929 de către Prof. Dr. Teodor M. Popescu”. Numele său este amintit și în prefața Bibliei din 1968, întrucât lucrase la revizuirea textului împreună cu preoții Ioan Gagiu și Dumitru Radu, având și experiența din anii 1937-1938, când se ostenise alături de Mitropolitul Irineu Mihălcescu cu traducerea textului Noului Testament și a Psalmilor din limba greacă. 
Un alt aspect, poate cel mai important al vieții sale, a fost acela că întreaga formare spirituală, culturală și științifico-didactică a pus-o în slujba activității pastoral-misionare, nu întâmplător fiind numit „marele sacerdot nehirotonit al Bisericii noastre”. 

Sub atenția și lanțurile Securității

După instalarea regimului comunist în România, supravegherea, urmărirea asiduă până la sfârșit, ancheta dură a Securității, detenția din iunie 1959 până în ianuarie 1963 și, în cele din urmă, sfârșitul martiric s-au datorat atașamentului său neclintit față de Biserică, Patriarh și preoțime. Principalele motive care neliniș­teau sistemul le constituiau însăși credința profesorului și implicarea sa în examinarea preoților la cursurile misionare, precum și ținerea catehezelor pentru credin­cioși în mai multe biserici bucu­reștene. Conform cercetătorului Adrian Nicolae Petcu, Teodor M. Popescu și părintele Dumitru Stăniloae, alături de alți profesori, făceau parte din grupul „teologilor Bisericii”. Cei doi erau protejați și oameni de încredere ai Patriarhului Justinian Marina, iar arestarea lor a fost operată în contextul presiunilor care se făceau asupra capului Bisericii pentru cedarea în „chestiunea monahală”. Dosarul profesorului a fost alcătuit în mare grabă cu documente împotriva sa, când statul comunist se afla pe ultima sută de metri cu emiterea decretului antimonahal 410/1959. Din acest al doilea val de arestări în care a fost cuprins și Teodor M. Popescu, au făcut parte loturile „Viforâta” și „Rugul Aprins” în care erau vizați, în special, monahi și preoți. Astfel, marele istoric bisericesc român a fost răstignit pe aceeași cruce cu părintele Dumitru Stăniloae, Daniel Sandu Tudor, Bartolomeu Valeriu Anania și, desi­gur, cu Patriarhul lor care suferea pentru ei și pentru întreaga rană provocată Bisericii.

După eliberarea din 1963 a fost în continuare de folos în Administrația Patriarhală, lucrând la bibliotecă și ca editor. A rămas pe mai departe în atenția organelor și i s-a interzis să fie cântăreț la vreo biserică din București, prezența profesorului la slujbe prin diferite biserici parohiale fiind extrem de discretă. Ca și în cazul nenumăraților martiri din istoria Bisericii, puterea seculară atee nu-i găsise nici o vină reală. Totuși, un ofițer îi reproșase în timpul anchetei: „…ești vinovat de educația popilor și răspunzător pentru ea”. 

Sub toate aspectele vieții sale, după cum l-a numit Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Teodor M. Popescu a fost un „luminător al Ortodoxiei românești, a explorat izvoarele din trecut ale Bisericii Ortodoxe și a mărturisit credința ortodoxă în prezent”. 

Chipul viețuirii sale a avut legătură cu tot ceea ce studiase și cercetase o viață întreagă. În tinerețe a elaborat teza de doctorat „Cauzele persecuțiilor din punct de vedere istoric și psihologic”, în mijlocul studenților teologi vorbea despre formarea „campionilor și a eroilor în vederea zilelor de posibil martiriu”, iar, la finalul fiecărui curs, vorbea cu un simțământ aparte despre pătimirile câte unui martir din istoria Bisericii. 

Un sfârșit demn de urmat

Teodor M. Popescu, „stea” a Bisericii Universale ivită într-un sat românesc, s-a stins răsărind totodată pentru veșnicie în ziua de 4 aprilie 1973, în București, după 14 ani de prigoană deschisă. A avut slujbă de înmormântare cu ierarh și sobor de preoți în Biserica „Sfânta Ecaterina”, mormântul său aflându-se în Cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucu­rești, figura 23 bis, rândul 21, alături de cel al unui alt mare profesor de teologie, părintele Petre Vintilescu.