Testamentul de credință, cuvânt și faptă al Patriarhului Iustin Moisescu (1910-1986)

Istoricii au datoria de a scrie despre înaintași cu conștiința unei abordări obiective, atât cât este posibil omului care încearcă să găsească lumina adevărului ascuns dincolo de documente, memorii, mărturii, monumente. Acestora li se adaugă și cei care aduc, prin experiența lor de viață, o mărturie subiectivă despre înaintașii pe care i-au cunoscut și pe care îi poartă în inimă, fără a se limita la cercetări obiective. De fiecare dată când mărturiile obiective și cele subiective se adună într-un singur demers, chipurile înaintașilor prind adevărata lor profunzime și redevin vii și contemporane nouă. Avem nevoie de recuperarea istoriei recente și a descoperirii în viețile patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române, prin congruența dintre obiectiv și subiectiv, a unei iubiri de Biserică și de neam care sparge clișeele și care ne învață că adevărul e dincolo de formulele date de alții, că adevărul este în credința, în cuvintele și în faptele oamenilor. Acestea rămân și după moarte și sunt adevăratele testamente ale celor care au crezut cu o forță mai mare decât presiunea secolului lor.

Credința, cuvintele și faptele Patriarhului Iustin Moisescu dovedesc că a fost o per­sonalitate cu adevărat deasupra secolului său, trecând prin toate respon­sabilitățile profesorale și eclesiale cu o demnitate greu de atins și de menținut într-o astfel de epocă. Vrednicul de pomenire Patriarh s-a născut în data de 5 martie 1910 în satul Cândești, județul Argeș (fostul Muscel). Ră­mas orfan în urma Marelui Răz­boi, a devenit elev, între 1922 și 1930, al Seminarului orfanilor din Câmpulung Muscel, pe care l-a absolvit ca premiant. Patriarhul Miron Cristea a văzut în tânărul teolog acea putere de muncă și capacitate intelectuală de care avea să dea dovadă ulterior, fapt pentru care l-a trimis la studii de licență la Atena, unde a studiat teologia, între anii 1930 și 1934, absolvind Facultatea de Teologie cu calificativul arista. Între anii 1934 și 1936, pentru a se putea întreține, a lucrat în cadrul Ambasadei României din Grecia, iar pentru documentarea tezei de doctorat a beneficiat de un stagiu la Universitatea din Strasbourg. În anul 1937 își prezintă teza de doctorat la Atena, ulterior echivalată și la Bu­cu­rești, intitulată Evagrie din Pont, viața, scrierile și învățătura, fiind premiat de Academia de Științe din Atena.

Cariera sa profesorală debutează cu activitatea la Catedra de limba latină de la Seminarul Nifon din București (1937-1938), urmând ocuparea postului de pro­fesor de Noul Testament la Fa­cultatea de Teologie Ortodoxă din Varșovia (1938-1939), unde l-a înlocuit pe vestitul profesor Nicolae Arseniev și unde propune cursuri și perspective noi pentru spațiul universitar polonez. Din cauza începerii celui de-al Doilea Război Mondial, revine în țară ca profesor agregat, ob­ținând în anul 1942, prin concurs, postul de profesor titular de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cer­năuți, relocată la Suceava. În anul 1946 a fost transferat la București, unde desfășoară o activitate profesorală și de cercetare remarcabilă. Cărțile scrise în această perioadă atestă o metodă de cercetare bine asumată, ancorată în specificul Tra­diției ortodoxe și în exigențele cercetării teologice științifice după modelul interbelic românesc și occidental. 

Învestirea sacerdotală și lucrarea ca arhiereu. Mitropolitul restaurator al moștenirii noastre eclesiale și istorice

După trecerea la Domnul a vrednicului de pomenire Mitropolit Nicolae Bălan al Ardealului, este hirotonit diacon de către Episcopul-vicar patriarhal Teoctist, viitorul Patriarh al României, la data de 23 februarie 1956, iar preot, a doua zi, de către Episcopul-vicar patriarhal Antim Nica. Intrarea în monahism este săvârșită la data de 8 martie 1956. La data de 15 martie 1956 este ales Mitropolit al Ardealului, iar în data de 18 martie 1956 este hirotonit arhiereu în catedrala din Sibiu de către Patriarhul României Justinian Marina, Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei și Arhi­episcopul Nicolae Colan al Clujului. Activitatea sa bisericească de la Sibiu se înscrie în linia acelorași performanțe intelectuale și eclesiale. Reînfiin­țează aici celebra Revistă teologică, desființată în anul 1947, căreia îi dă un nou nume, Mitropolia Ardealului.

În data de 10 ianuarie 1957 este ales Mitropolit la Iași. În data de 3 februarie 1957 este ales membru în Marea Adunare Națională (echivalentul Parlamentului în perioada comunistă), din partea circum­scripției Hârlău, funcție în care va fi reales constant până la moartea sa. Ca Mitropolit al Moldovei și Su­cevei, va avea o activitate de excepție - puțin evidențiată anterior în mediul istoriografic, în com­pa­rație cu anii de patriarhat. Va reface Centrul eparhial din Iași, Catedrala mitropolitană, va deschide și va susține pe tot cuprinsul mitropoliei muzee și colecții muzeale, va construi clădiri noi în cadrul seminarului de la Neamț. Este puțin cunoscut rolul extraordinar de important pe care Mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu l-a avut în redeschiderea, consolidarea și restaurarea mănăstirilor, în special a celor din nordul Moldovei, atât la nivelul patrimoniului imo­bil, cât și al comunităților monahale, precum și în introducerea în circuitul spiritual, cultural și turistic al României și în cel inter­național a tuturor acestor monumente de artă și demnitate istorică românească. „Albastrul de Voro­neț” a cuce­rit lumea prin viziunea recuperatorie pe care Mitropolitul Iustin Moisescu a avut-o asupra mănăstirilor moldave. Șantierele arheologice și consolidările dintre anii 1961 și 1967 de la Mănăstirea Dra­go­mira, cele succesive de la Arbore (1955-1956, 1965-1570, 1975) și cele de la Putna (1961-1975, unde colaborează cu arhitectul Karl Romstorfer), de la Mol­dovița, Sucevița, Humor și Neamț au transformat mănăstirile Moldovei într-o coroană teologică și istorică a întregii țări, admirată de întreaga lume.

Tot în ceea ce privește vocația de deschizător de perspective și punți între oameni și comunități, Mitropolitul Iustin Moisescu s-a remarcat prin activitatea prodigioasă desfășurată ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în cadrul întâlnirilor ecumenice europene și internaționale, de­ți­nând funcții importante în Con­fe­rința Bisericilor Europene și în Consiliul Mondial al Bisericilor. În egală măsură, s-a implicat și a avut un rol deosebit de important în cadrul întâlnirilor interortodoxe, mai ales în cadrul Confe­rin­țelor panortodoxe din Rodos (1961, 1963, 1964) și Chambesy (1968), dar și în cadrul primei Conferințe pregătitoare a Sfântului și Marelui Sinod panortodox, desfășurată la Chambesy în 1971.

Al patrulea Patriarh al României și al românilor

În data de 12 iunie 1977, a fost ales în demnitatea de Patriarh al României și înscăunat la data de 19 iunie 1977. Activitatea sa ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române se înscrie în aceeași linie de excelență culturală și administrativă. Începând cu anul 1978, a proiectat și a sprijinit apariția volumelor colec­ției de traduceri de texte patristice intitulate Părinți și Scriitori Bisericești, care a format gene­rații întregi de teologi, ridicând nivelul educației teologice în școlile Bisericii și în parohii. A reeditat Noul Testament în anul 1979 și Sfânta Scriptură în anul 1982. Deși nu este corect față de memoria sa, este mai puțin cunoscut rolul său în sprijinirea colecției Arta creștină în România, a multitudinii de șantiere arheologice din Dobrogea și din arealul antic și medieval românesc, fiind una dintre perso­na­litățile istoriei recente care au contribuit decisiv la salvarea și promovarea istoriei și a monumentelor noastre istorice reprezentative. Pe lângă restaurarea unui număr impresionant de biserici și mănăstiri din Arhiepiscopia Bucureștilor, trebuie men­ționată și salvarea Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou din Bu­cu­rești, necropola Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, ceea ce a fost doar un scurt episod dintr-o serie lungă de luări de poziție în timpul patriarhatului său.

Patriarhul Iustin Moisescu a murit la data de 31 iulie 1986, lăsând Bisericii sale un testament de credință, cuvinte și fapte care cu greu poate fi evocat în câteva rânduri. Nouă ne rămâne să con­ști­entizăm această moște­nire, să fim corecți față de ea și să continuăm a sluji cultura teologică și Biserica neamului, a­vând în minte gândul la zelul și dăruirea celor care ne-au fost odinioară întâistătători.