„Trăia încă din această viață o fărâmă din Împărăția cerurilor”

Despre viața, activitatea și cărțile părintelui profesor Dumitru Stăniloae s-au scris multe tomuri. Am vorbit cu Horia Dumitru Ionescu, nepotul părintelui, despre aspectele vieții de zi cu zi din familia Stăniloae, care arată că se poate trăi frumos și aproape de Dumnezeu chiar în vremuri dificile. Simplitatea, rugăciunea, meditația la scrierile filocalice sunt repere ale unei vieți prin care se poate atinge veș­nicia.

Horia Dumitru Ionescu, teolog și eseist, este unicul nepot al părintelui academician Dumitru Stăniloae și cel care poartă responsabilitatea pentru punerea în valoare a activității și operei teologice a bunicului său, după cum ne-a mărturisit: „Păstrarea memoriei părintelui Dumitru Stăniloae este o mare bucurie, dar și o mare responsabilitate. Nu o percep ca pe o datorie, ci ca pe o plăcere de a restitui ceea ce bunicii mei și mama mi-au dăruit cu multă generozitate de-a lungul timpului. Eu nu-l văd pe părintele Stăniloae doar ca profesor și ca teolog, ci mai ales ca pe bunicul meu și cred că acest aspect este bine să fie pus în evidență în discuția noastră. El a fost un mare teolog și un mare profesor, dar a fost și un bunic nemaipomenit și aceasta dovedește personalitatea sa complexă. Bunicul a fost un om pe deplin ancorat în viață”.

„Și-a asumat munca de propovăduire a textelor filocalice”

Din fiecare cuvânt rostit de Horia Dumitru Ionescu în discuția noastră străbat către noi dragostea și recunoștința pe care acesta le poartă părintelui Stăniloae, dar și iubirea bunicului pentru unicul său nepot, pe care l-a protejat întreaga lui viață ca pe o lumină: „Îi plăcea foarte mult să se plimbe și ieșeam împreună aproape în fiecare zi. Intram, uneori, și la librăria «George Coșbuc», care era în apropiere. Ne uitam la cărți și, câteodată, mai cumpăram câte una. Am stat în România până la 25 de ani și în toată această perioadă nu i-am văzut vreodată pe bunicii mei certându-se. Au avut o legătură deosebită, foarte armonioasă. Se respectau și se iubeau reciproc, reușind să rezolve orice problemă cu multă liniște și împărțindu-și foarte bine atribuțiile. Trebuie spus că bunicul meu a reușit să scrie atât de mult datorită faptului că era derogat de problemele administrative cotidiene, pe care le rezolva bunica mea. În plus, ea l-a susținut și l-a încurajat mereu să scrie. Bunicul meu și-a asumat munca de propovăduire a textelor filocalice, chiar dacă în acea vreme nu exista nici o posibilitate oficială clarificată de a le publica. El răspândea în jurul său învățătura filocalică prin discuții și prin dăruirea manuscriselor”.

Părintele Dumitru Stăniloae s-a născut la Vlădeni, județul Brașov, în anul 1903. A urmat studiile secundare la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1914-1922) și cele superioare la Facultatea de Litere a Universității din București (doar primul an), continuând apoi cu Facultatea de Teologie din Cernăuți (1923-1927), unde a obținut și titlul de doctor în 1928. A fost trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan la facultățile de teologie din Atena (1927-1928), München și Berlin (1928-1929) și a efectuat călătorii de studii și documentare la Paris și Belgrad. A fost profesor (1929-1935) și rector (1936-1946) la Academia Teologică Andreiană din Sibiu. Între 1934 și 1945, a fost redactor-șef al publicației biseri­cești „Telegraful Român”, unde a publicat un număr important de articole. În anul 1947 a fost transferat prin chemare la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, unde a activat până la arestarea din anul 1958, fiind reținut de Securitate alături de membrii mișcării Rugul Aprins, chiar dacă el nu a fost niciodată membru activ al acestei grupări. Din ianuarie 1963, odată cu eliberarea de la Aiud, a activat ca funcționar la Cancelaria Sfântului Sinod, reluându-și, în octombrie, postul la catedra universitară. În 1968, a fost invitat la Freiburg și Heidelberg, de către profesorul Paul Miron, pentru a susține conferințe. În 1969, a conferențiat la Oxford. A mers la Vatican ca membru al delegației Bisericii Ortodoxe Române, în 1971. A primit, în anul 1980, premiul „Dr. Leopold Lucas” al Univer­sității din Tübingen, considerat ca fiind cel mai important premiu care se poate acorda unui teolog în Germania. A lucrat timp de 45 de ani la traducerea lucrării Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii (în 12 volume). A scris lucrări teologice și istorice. În anul 1991, a fost ales membru titular al Academiei Române. A trecut la cele veșnice în 1993, la București, la vârsta de 89 de ani.

„Trăia și prin tăcerile lui”

A trăit simplu și modest. Începând cu anul 1975 și până la trecerea la cele veșnice, în 1993, părintele profesor Dumitru Stăniloae a locuit în strada Cernica, într-un apartament cu două camere, situat la primul etaj al unei clădiri construite în perioada interbelică. Aici îi primea pe toți cei care doreau să-l vadă sau să-i ceară un cuvânt de folos. „A trăit simplu ca toți ceilalți oameni. Trăia și prin tăcerile lui, acum îmi dau seama că atunci când tăcea probabil că se ruga, poate chiar cu rugăciunea inimii, fără să o rostească cu buzele. Ajunsese la o anume înțelep­ciune și detașare de lucrurile lumești, viețuia zi de zi cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, cu Sfântul Grigorie Palama și cu toți ceilalți Sfinți Părinți. Trăia cu o simplificare a existenței, pe care aș numi-o angelică. Trăia modest pentru că așa erau vremurile, toată lumea trăia modest atunci. Venea la el foarte multă lume. Îi primea pe toți și niciodată nu se supăra, chiar dacă mulți veneau la orele cele mai nepotrivite. Era vizitat de mulți scriitori, cineaști, muzicieni și alți oameni de cultură, ceea ce-i făcea mare plăcere. Acesta era universul bunicului meu, pe care el îl aprecia foarte mult. Nu era un om singuratic, îi plăcea să socializeze”, a completat Horia Dumitru Ionescu.

Părintele Stăniloae nu vorbea despre închisorile prin care a trecut

În anul 1971, părintele Dumitru Stăniloae a primit, prin Departamentul Cultelor, diploma și medalia semicentenarului Partidului Comunist, care erau decernate multor personalități din viața socială, sportivă și culturală. Despre acest aspect Horia Dumitru Ionescu afirmă: „Nu știu cum să privesc acest lucru, deoarece în acea perioadă exista un dosar de urmărire al Secu­rității pe numele bunicului meu. Așadar, el era în același timp urmărit de Securitate și premiat de Partidul Comunist, prin Departamentul Cultelor. Este un paradox! Trăiam cu toții cu o anume teamă, ca un nor periculos care plana asupra noastră. În anii ‘50, mama fusese dată afară din facultate, apoi reprimită, iar apoi dată afară din serviciu. Mai târziu, eu nu am mai pățit așa ceva, mi-am finalizat cu bine studiile”.

Părintele Dumitru Stăniloae nu vorbea despre necazurile prin care a trecut și nici despre perioada din închisoare (1958-1963), unde a fost ținut un timp în întuneric într-o celulă fără nici o sursă de lumină. A povestit doar familiei acest lucru, precizând că acele luni au fost cele mai grele. Aici s-a și îmbolnăvit de stomac, fără a se mai vindeca vreodată.

Părintele Dumitru Stăniloae a fost un om robust și a rezistat în condițiile grele din închisoare, spre deosebire de multe alte persoane care nu s-au mai întors acasă. Această robustețe fizică l-a ajutat și să scrie permanent. Indiferent unde mergea, el lucra. Doamna Lidia cumpărase o mașină Dacia 1100, pe care o conducea, și vara mergeau cu toții la mănăstirile din Moldova și Oltenia. În toate aceste pelerinaje, el avea întotdeauna un manuscris la care lucra, nu se oprea niciodată din scris. Îi plăcea ca vara să revină la casa părintească de la Vlădeni, județul Brașov.

Muntele singuratic „Măgura” de lângă Codlea l-a fascinat. Era atașat de acest munte, pe care-l interpreta simbolic ca pe o copie a Muntelui Tabor. Din curtea casei părintești, privea adesea „Măgura”, care arăta diferit, în funcție de cum era vremea sau anotimpul. Era bucuros să bea apă din fântâna tradițională aflată în curte. Mergea la cimitir la mormintele părinților și ale altor rude. De asemenea, Horia Dumitru Ionescu îşi aminteşte că, `în anul 1978, am mers pe o cărare de la Sihăstria până la Mănăstirea Agapia, peste munte, împreună cu părintele Stăniloae, părintele Cleopa și Olivier Clément. Le-a făcut plăcere să se plimbe, erau relaxați, și au dezbătut cu mare plăcere diverse teme teologice și duhov­nicești. Bunicul meu a rezistat foarte bine, deși a fost un drum destul de lung. Altă dată am fost la Mănăstirea Tismana, făceam mici drumeții prin împrejurimi și niciodată nu spunea că este obosit, sau că drumul e prea lung. Se bucura mult să se plimbe și să fie în natură”.
 
„Dumnezeu ne ajută în orice clipă a vieții”

Plecarea în Germania a doamnei Lidia și a fiului ei a fost mai degrabă inițiativa părintelui Stăniloae din dorința de a-i ști în siguranță, pentru că în acea perioadă a regimului comunist vremurile erau grele și nesigure, după cum spune Horia Dumitru Ionescu: „Acum îmi dau seama că a fost un act de mare jertfă din partea părintelui, pe care l-a ales cu bună știință. Am reușit să plecăm în anul 1984 și am ținut legătura prin telefon și scrisori. A fost o comunicare cenzurată, unele scrisori chiar nu mai ajungeau la destinație. Apoi, după Revoluția din 1989, comunicarea a fost ceva mai ușoară. Iar în iunie 1990, bunicul ne-a vizitat în Germania. Era prima dată când ne vedeam de la plecarea noastră din 1984. I-am propus atunci să rămână și să o aducem ulterior și pe bunica, dar n-a vrut”.

Viața și activitatea părintelui Dumitru Stăniloae demonstrează că se poate trăi frumos și aproape de Dumnezeu chiar în vremuri dificile, că se poate lucra și crea la nivel profund, depășind clipa trecătoare prin roadele gândirii. Despre trăirea firească a părintelui Stăniloae în duhul sfințeniei, Horia Dumitru Ionescu ne-a precizat în finalul discuției noastre: „A avut o bunătate și o deschidere către Dumnezeu care l-au ajutat. Nu intra niciodată în panică, a trăit mereu cu această atitudine constantă că Dumnezeu ne este alături în orice clipă a vieții. Era convins de acest lucru în viața de zi cu zi. Avea deschiderea către veșnicie. Intuia, trăia încă din această viață o fărâmă din Împărăția cerurilor - sfințenie implicită”.