Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Un mare profesor, iubitor al istoriilor vechi și sfinte

Un mare profesor, iubitor al istoriilor vechi și sfinte

Galerie foto (1) Galerie foto (1) In memoriam

La 90 de ani de la nașterea apreciatului profesor, teolog, scriitor, membru al Academiei Române, profesorul Mircea Păcurariu, iubitorul istoriilor vechi și noi, pe care Biserica și poporul român le păstrează într‑un inestimabil tezaur, se cuvin gânduri și prețioase slove de cinstire.

Ne aducem aminte de oamenii care au fost și rămân modele de lumină și inspirație, chiar și atunci când ei nu se mai află fizic printre noi. Adeseori simțim cu amărăciune absența lor, dar pomenindu‑i, ne bucurăm de o binecuvântare prin care ni se oferă în continuare iubirea pe care aceștia au avut‑o față de noi.

Astfel de sentimente mă încearcă atunci când îmi aduc aminte de părintele profesor Mircea Păcurariu, pe care l‑am cunoscut îndeaproape pe vremea când preda Istoria Bisericii Ortodoxe Române la Institutul Teologic de Grad Universitar din Iași, devenit Facultatea de Teologie Dumitru Stăniloae din capitala Moldovei.

Era perioada începuturilor, caracterizată de curiozitate academică și încântare teologică. Avusesem la București, în anul I de studii universitare, experiența întâlnirii cu părintele Nae Șerbănescu, cel preocupat de arhive și detalii prea puțin cunoscute, pe care ni le împărtășea, vădind și el aleasă dragoste față de Istoria Bisericii Ortodoxe Române.

Părintele Păcurariu era, însă, diferit. Deși ambii predau aceeași disciplină, părintele Păcurariu avea un stil apropiat studenților, dialogând cu ei și stârnindu‑le interesul pentru studiul istoriei. Aș putea spune că și unul, și celălalt cunoșteau temele prezentate studenților pe dinafară, deși, într‑o mică măsură, se foloseau de câteva date exacte, asemenea unor punți de structură, pe care le prezentau într‑o manieră specială, specifică oamenilor întru totul familiarizați și dăruiți respectivei materii.

Când a venit la Iași pentru a preda Istoria Bisericii Ortodoxe Române, părintele Mircea Păcurariu făcea un efort deosebit. Călătorea cu trenul, de cele mai multe ori, iar uneori cu mașina, venind împreună cu soția lui. Rămânea la Iași o săptămână, două, câteodată chiar mai mult.

În timpul cursurilor am observat la părintele profesor o eleganță austriacă în vestimentație, dar și una a comportamentului, a apropierii de ceilalți. Dacă unii dintre absolvenții Institutului Teologic de Grad Universitar din Sibiu de altădată îmi vorbeau despre asprimea lui, în anii ’90 ai veacului trecut, această severitate s‑a transformat într‑o afectivă pedagogie, care devoala studenților sufletul de părinte și dascăl iscusit. Dialogul, discuțiile, atitudinea și darul de a capta auditoriul profesorului m‑au impresionat întotdeauna.

Mai avea câteva particularități de care îmi amintesc cu dragă inimă. În timpul examinării din vară, în 1991, părintele Păcurariu îi audia pe studenți plimbându‑se peripatetic în jurul catedralei. Erau grupuri de trei-patru studenți care‑l însoțeau de‑o parte și de alta, răspunzând la întrebările pe care părintele profesor le formula. Erau discuții pline de tonus, în timpul cărora nu mai aveai impresia că erai în timpul unei examinări. Expuneai teorii, prezentai informații, cochetai cu ipoteze, toate presupunând cunoașterea materiei.

Am observat că unii dintre ucenicii săi de la Iași au dorit să aprofundeze subiecte din Istoria Bisericii Ortodoxe Române pentru teza de licență. La fel s‑a întâmplat și cu mulți dintre cei care i‑au fost discipoli la studiile de doctorat.

Un aspect important din activitatea părintelui Mircea Păcurariu rămâne profesoratul său la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, mai puțin evidențiat în biografia acestuia. Cunosc de la unii absolvenți că activitatea dintru început a lucrării sale didactice a însemnat foarte mult, iar Mănăstirea Neamț i‑a deschis perspectiva unei cercetări metodice în domeniul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române.

Spun acest lucru știind că Mănăstirea Neamț avea un fond de carte și manuscrise mai bogat atunci decât acum (întrucât parte dintre lucrări au fost transferate în alte fonduri), iar părintele Mircea Păcurariu a avut acces la tezaurul de carte al cunoscutei chinovii, ctitorie a Mușatinilor. Îmi mărturisea despre aceasta și părintele profesor Ioan Ivan, preocupat și el, într‑o anumită manieră, de istoriile vechi. De aceea, cred că printre îndrumătorii părintelui Păcurariu s‑a aflat și cunoscutul profesor de la seminarul nemțean, arhidiaconul Ioan Ivan, familiarizat cu biblioteca lavrei, ajuns cu mulți ani mai înainte în Școala de la Neamț.

M‑am convins de anumite lucruri peste ani, când părintele Mircea Păcurariu păstra proaspete în amintirea lui parte din făptuirile de la Mănăstirea Neamț, dar și pe monahii, profesorii școlii și foștii săi elevi. Între aceștia, se perinda adesea în amintirile pe care le depăna un ierarh preocupat de scrierile vechi, originar din ținutul Neamțului, de la Cracăul Negru...

Cred că perioada slujirii sale la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț va trebui consemnată mai mult și analizată ca un moment distinct al vieții și devenirii sale profesorale și sacerdotale.

Din perioada petrecută la Iași, păstrez vii în minte și inimă momentele în care participa la programul liturgic de la Catedrala Mitropolitană. Făcea parte din soborul slujitorilor, prezidat uneori de mitropolitul Moldovei sau de episcopul-vicar. Când aceștia lipseau, părintele Păcurariu adeseori cuvânta, fiind invitat de Marele Eclesiarh al Catedralei, arhimandritul Partenie Apetrei. Cuvintele‑i erau precise, predica îngrijită și nu foarte lungă.

Am fost martor la unele vizite ale sale în biserici din Arhiepiscopia Iașilor, pe vremea când eram arhidiacon, însoțind pe chiriarh sau pe episcopul- vicar la slujbe ori în vizite pastorale. Ambii ierarhi din Iașii acelor vremuri fuseseră studenții lui.

Marele Eclesiarh al Catedralei îl invita uneori la masă, la trapeza monahală, unde domneau o desăvârșită ordine și un spirit gospodăresc aparte. Părintele Mircea Păcurariu, așa cum a mărturisit într‑un text transmis, la rugămintea mea, după moartea arhimandritului Partenie Apetrei, afirma că acesta era un monah îndrăgostit de Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Partenie, deși nu a avut posibilitatea să aprofundeze anumite subiecte într‑o teză de doctorat, cunoștea cu de‑amănuntul aspecte pe care puțini dintre universitarii români le știu despre ierarhi, ori despre perioade anumite din istoria Bisericii, pentru care a arătat o permanentă preocupare.

Părintele Mircea Păcurariu mi‑a încredințat, de câteva ori, pomelnicul familiei sale. Pe unul dintre ele încă îl mai păstrez. Adăugase, cu scrisul său caligrafic și deosebit de atent, numele unor rudenii, apropiați, cunoscuți ai familiei sale, între care preoteasa Minerva.

Așadar, dincolo de acrivia profesorului, de anumite accente critice, care indispuneau și luminau în același timp, specifice staturii academice, sau de imposibilitatea de a se integra total într‑un program liturgic, părintele Păcurariu era, într‑un mod discret, un om al rugăciunii. Cel puțin așa mi‑a lăsat impresia în vremea Liturghiilor pe care le‑am săvârșit împreună. Era conștient de propria așezare în viață și cerea mereu să fie pomenit la Sfânta Liturghie.

Peste ani, păstrând legătura cu fostul meu profesor și întâlnindu‑l adeseori, am purtat discuții pe teme care mi‑au rămas la inimă. Este de neuitat sinceritatea mărturisirilor sale, spiritul său critic uneori, cu care am fost doar în parte de acord, care îndemna însă la fidelitate înnoitoare. Era, cred, și o tensiune a perioadei în care trăia, dar și o anumită atenție a preotului foarte ancorat în realitățile Bisericii.

Mi‑a dovedit în timpul întâlnirilor și al discuțiilor telefonice, care nu au fost puține, că era un spirit dinamic și un reper tonic, cu foarte multe conexiuni în lumea Bisericii. Mi‑a exprimat prețuirea pe care a avut‑o față de multe persoane, nu doar dintre profesorii de teologie, unii fiindu‑i asemenea unor fii duhovnicești sau prieteni apropiați, ci și din lumea ierarhilor, a monahilor și a oamenilor de cultură.

Părintele Mircea Păcurariu a introdus în lista lui de preocupări sumedenie de slujitori ai Bisericii, dar și oameni de cultură care au interacționat cu Biserica. Opera sa însumează mii de pagini, cu sute de titluri, așezate pe cărți, studii, articole, însemnări, evidențiind cercetarea savantă și reflexia disciplinară care‑l caracteriza.

Referitor la spiritul critic, amintesc părerea unui profesor universitar și academician din Iași, care vorbea despre critica constructivă, despre cei care atunci când făceau referire la opera cuiva nu căutau să‑l umilească, să‑l desconsidere, ci, analizând‑i scrierea, puneau mai ales în evidență frumuseți și adevăruri. Cred că același stil aborda și părintele Mircea Păcurariu. Nu era încrâncenat și nici părtinitor. Critica lui atrăgea atenția asupra unor lucruri pe care oamenii le‑ar putea omite și, mai ales, viza certitudinile sterpe.

Am descoperit, apoi, dragostea sa față de scris. Opera lui, deosebit de bogată, a întrecut‑o pe a multor înaintași și contemporani. De câte ori vorbeam la telefon, părintele îmi spunea, pe scurt, sau detaliat, despre un subiect la care ostenea. Aproape întotdeauna l‑am descoperit lucrând, chiar și în ultima perioadă a vieții, când sănătatea nu‑i mai oferea confortul de altădată. Stând la birou, deplasându‑se greu, părintele Mircea Păcurariu scria cu multă perseverență și dăruire.

Cu puține zile înainte de trecerea sa la cele veșnice, mi‑a dat telefon. Vorbea greu. Mă aflam împreună cu cei doi episcopi-vicari patriarhali într‑o întâlnire de suflet, la începutul anului 2021. Atunci, părintele profesor mi‑a cerut să mă rog pentru el, întrucât puterile îi erau împuținate. Același lucru l‑a solicitat și celorlalți doi vlădici, cu care a vorbit, bucurându‑se. Dincolo de greutatea și zăduful zilei, părintele profesor a căutat o ultimă dorință de comuniune.

M‑am bucurat să văd prețuirea aproape unanimă a celor care l‑au cunoscut. Foști studenți, unii deveniți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, clerici și monahi, academicieni, cărturari, scriitori, l‑au apreciat pentru lucrarea sa și pentru zâmbetul cald, pe care‑l oferea cu generozitate, chiar dacă nu cu prea multă și permanentă deschidere.

Părintele Mircea Păcurariu și‑a găsit un loc important în istoria pe care a cercetat‑o, a promovat‑o, a iubit‑o, aflând răspuns bun la judecata Mântuitorului Iisus Hristos pentru lucrarea și trăirea lui, dar și pentru rugăciunile altora care își amintesc de strădaniile și de iubirea care niciodată nu piere...

 

Citeşte mai multe despre:   Pr. Prof. Mircea Pacurariu