Valeriu Râpeanu, o biografie ca o bibliografie

A plecat recent dintre noi omul de cultură Valeriu Râpeanu (28 septembrie 1931 - 12 iunie 2022), cel mai ma­re exeget contemporan lui Nicolae Iorga, de a cărui operă s-a ocupat cu acrivie şi perseverenţă, reeditând, după 1990, cele mai importante cărţi ale savantului în ediţii critice. În dreptul numelui său vin cu firească armonie mai multe calităţi: scriitor, istoric şi critic literar, editor, profesor universitar, exeget al literaturii universale. Vom încerca în rândurile de faţă să evocăm câte ceva din personalitatea acestui om care a avut un cuvânt important de spus în cultura noastră atât în epoca trecută, cât şi după 1989.

Am avut şansa de a-l cunoaşte personal pe Valeriu Râpeanu: mi-a fost profesor de stilistica presei în facultate, apoi i-am luat câteva interviuri pentru radio şi presa scrisă, dintre care unul pentru „Ziarul Lumina“. Într-una dintre dăţi, m-a invitat acasă şi am putut astfel să mă bucur de vederea uriaşei sale biblioteci - pentru că şi numai a vedea atâtea cărţi laolaltă poate fi ceva ziditor -, să-i văd biroul unde a lucrat până în ultimele luni de viaţă, dar mai ales mi-a fost dat să înţeleg în timpul discuţiilor că adevărata bibliotecă se afla în mintea domniei sale. La toate acestea mai adaug şi onoarea de a-mi fi scris prefaţa la volumul „Oamenii Unirii” (Editura Trinitas, 2018) şi de a-mi prezenta cartea la o lansare. Impresionante au fost pentru mine voinţa şi acţiunea lui Valeriu Râpeanu, care, în plin comunism, când iniţiativa putea să se încheie urât, a avut curajul de a fi primul care să publice o carte a unui fost deţinut politic, autor interzis: Gheorghe I. Brătianu, „Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti”. Era anul 1980, iar până atunci nimeni n-a încercat serios să-l reabiliteze pe fiul marelui om de stat Ionel Brătianu. Faptul că istoricul provenea dintr-o familie aristocratică şi fusese demnitar politic i-a orbit pe comunişti, care n-au ţinut cont şi de faptul că tot ceea ce scrisese Brătianu apăra drepturile la unire ale românilor din 1918. Condamnat şi omorât la Sighet, opera lui era interzisă începând cu 1944. Aşadar, în acest context, Valeriu Râpeanu a avut această iniţiativă de reabilitare a lui Gheorghe I. Brătianu şi i-a ­reuşit. Valeriu Râpeanu l-a cunoscut pe marele istoric în 1944 şi îşi amintea în interviul pe care mi l-a acordat: „(...) acest lucru a rămas unul dintre momentele decisive ale adoles­cenței mele. Eram elev în clasa a II-a (a VII-a de azi) la Liceul «Sfinții Petru și Pavel» din Ploiești când, în ultima zi a lunii ianuarie 1944, marele istoric a vorbit în amfiteatrul liceului (care câteva luni mai târziu avea să fie pulverizat de bombele anglo-americane). Dat fiind că toți intelectualii orașului au ținut să fie prezenți, pentru elevi s-au montat megafoane în câteva săli de clasă. Am avut privilegiul să intru în amfiteatru și să-l văd pe Gh. I. Brătianu vorbind calm, fără precipitare, fără efecte oratorice, demonstrând drepturile noastre asupra Ardealului, pentru ca la sfârșit să evoce un moment din perioada prezenței sale pe frontul de Răsărit, dându-ne o superbă imagine a unității româ­nești. Cred că a fost ultima sa apariție publică, pentru că la începutul lui aprilie 1944 s-au declanșat bombardamentele anglo-americane, iar după 23 august 1944 pentru el a început calvarul. Au apărut în presă ­atacuri de o violență rar întâlnită, venind chiar de la cel care era atotputernicul conducător și călău al culturii românești, Leonte Răutu, care îl numea „hitleristul Gheorghe Brătianu”. Din 1947, a avut domiciliu obligatoriu în Bucu­rești, pe strada Popa Chițu, în condiții de-a dreptul draconice, iar în seara de 5/6 mai 1950, Brătianu a fost arestat și trimis în închisoarea de la Sighetu Mar­mației. Ca urmare a regimului bestial de detenție la care a fost supus acolo, a încetat din viață în luna ianuarie 1953” („Unitatea naţională - fundamentul operei și vieții lui Gheorghe I. Brătianu”, suplimentul „Lumina literară şi artistică”, 16 decembrie 2018).

Cărţi publicate

Volume publicate (selectiv): George Mihail Zamfirescu, Bucureşti, 1958; Alexandru Vlahuţă şi epoca sa, Bucureşti, 1965; Noi şi cei dinaintea noastră, Bucureşti, 1966; Călător pe două continente, Bucureşti, 1970; Interferenţe spirituale, Bucureşti, 1970; Pe drumurile tradiţiei, Cluj, 1973; Interpretări şi înţelesuri, Iaşi, 1975; Cultură şi istorie, I-III, Bucureşti, 1979-1989; Tărâmul unde nu ajungi niciodată, Bucureşti, 1982; Memoria şi fețele timpului, Bucureşti, 1983; Scriitori dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1986; N. Iorga. La Vie de l’histoire et l’histoire d’une vie, Bucureşti, 1989; N. Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Bucureşti, 1993; Nicolae Iorga, Bucureşti, 1994; Enescu. Contribuţii documentare. Reconstituiri. Interpretări Bucureşti, 1998; Orientări în cultura română modernă, Bucureşti, 1999; N. Iorga. 1940-1947, I-II, Bucureşti, 2001-2002.

A publicat ediţii critice, pentru care a scris prefeţe, studii, introduceri: Alexandru Vlahuţă, Scrieri alese, I-III, Bucureşti, 1963-1964; Panait Cerna, Floare şi genune, 1968; Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, 1972 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Oameni cari au fost, 1975 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); ed. I-III, 1994-1997 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), O luptă literară, I-II, 1979 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Pagini de critică literară, 1993, Sfaturi pe întuneric, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Supt trei regi. Istoria luptei pentru un ideal moral şi naţional, introd., edit., Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); George Mihail Zamfirescu, Teatru, Mărturii în contemporaneitate, I-II, 1974, Pe drumuri depărtate, I-III, 1987, Maidanul cu dragoste, I-II, 1993, Teatru, Bucureşti, 1996, Sfânta mare neruşinare, 1998; Al. Kiriţescu, Gaiţele, 1976 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Gaiţele şi alte piese de teatru, 1986; Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, 1980; Cella Delavrancea, Scrieri, Bucureşti, 1982, Dintr-un secol de viaţă, 1987; Victor Ion Popa, Muşcata din fereastră, 1984; Marcel Mihalovici, Amintiri despre Enescu, Brâncuşi şi alţi prieteni, traducere de Alice Mavrodin, 1987; C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, 1990 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); Hortensia Papadat-Bengescu, Ciclul familiei Hallipa, 2001; I. L. Caragiale, Nuvele, 2003; Perpessicius, Cărți noi. Cronici radiofonice 1929-1947 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), 2015; „Gheor­ghe I. Brătianu 1980-1989”, 2019 (în colaborare cu Sanda Râpeanu).

A alcătuit şi editat următoarele antologii: „Dramaturgia română contemporană”, I-II, 1964; „O antologie a dramaturgiei româneşti. 1944-1977, I-II, 1978; N. Iorga. Opera, omul, prietenii, 1992; De la Octavian Goga la George Bacovia. Poezie românească în primele două decenii ale secolului XX, Bucureşti, 2003. Lista este mai lungă, desigur.

Opera lui Nicolae Iorga, una dintre pasiunile sale

Născut în 28 septembrie 1931, la Ploieștiori, judeţul Prahova, Valeriu Râpeanu a urmat cursurile Liceului „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti (1942-1950), apoi ale Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1950-1954), Secţia limba şi literatura română. A devenit doctor cu teza „Nicolae Iorga - exeget al literaturii universale”. După studii, şi-a început cariera ca redactor la „Gazeta literară” (1954-1959), unde a şi debutat în 1954, apoi la „Luceafărul” (1959-1962). Până în 1969, a fost redactor şi redactor-şef adjunct al ziarului „Scînteia”, vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române (1970-1972), director al Editurii Eminescu (1972-1990). În învăţământul universitar şi-a început cariera ca lector la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” (1966-1969), apoi la Facultatea de Limba şi Literatura Română (1969-1970).

În 1991 a fost conferenţiar, devenind apoi şef de catedră la Facultatea de Filosofie-Jurnalistică de la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti. A avut colaborări prolifice la „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „România literară”, „România liberă”, „Flacăra”, „Curierul naţional”, „Curierul naţional Magazin”, dar a fost şi invitat în cadrul multor emisiuni de radio şi televiziune. De asemenea, a participat la colocvii ştiinţifice din ţară şi peste hotare cu comunicări privind epoci ale culturii române şi personalităţi ale vieţii spirituale româneşti: Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, Constantin Brăiloiu şi alţii. A publicat studii în reviste ştiinţifice din străinătate: „Maske und Kothurn” (Viena), „Rivista di etnografia” (Neapole), „Diogène” (Paris), „Cuadernos hispanoamericanos” (Madrid), „Balkan Studies” (Salonic). Pentru activitatea sa a fost distins cu numeroase premii, dintre care amintim: Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (1982), Premiul Uniunii Scriitorilor (1982) şi Premiul Asociaţiei Oamenilor de Teatru (1987).

O contribuţie importantă în cultura română a avut-o ca director al Editurii Eminescu, unde a iniţiat colecţii de prestigiu: Biblioteca de filosofie a culturii româneşti, Thalia, Biblioteca Eminescu, în care au fost publicate opere fundamentale ale filosofiei, istoriografiei, sociologiei, artei teatrale şi muzicale româneşti. A elaborat mai multe ediţii critice de remarcabil nivel ştiinţific, una dintre cele mai complexe fiind opera lui Nicolae Iorga, majoritatea în colaborare cu Sanda Râpeanu, soţia sa.