Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Zece ani de la mutarea la Domnul a arhimandritului Teofil Bădoiu

Zece ani de la mutarea la Domnul a arhimandritului Teofil Bădoiu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) In memoriam
Un articol de: Prof. Elena Ivașcu - 17 Iul, 2020

În urmă cu 10 ani, într-o seară de sâmbătă de la mijlocul lui Cuptor, părintele arhimandrit Teofil Bădoiu, stareţul Mănăstirii Slănic din judeţul Argeş, cu capul plecat în poala ucenicului său, care-i ținea lumânarea aprinsă, iese pe poarta Spitalului Municipal din Câmpulung Muscel. Murmurând rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat”, după o mică distanță din drumul spre mănăstirea-casă de o viață întreagă, trece la cele veșnice înainte de a-și revedea ucenicii care-l așteptau și pe nepotul de frate - părintele Maxim - tot ucenic din fragedă copilărie, la acea vreme stareț al Mănăstirii Cernica. În 17 iulie 2010 a plecat dintre noi „ostașul lui Hristos de pe Taborul Argeșului”, la Mirele pe Care L-a slujit o viață întreagă, ca să mijlocească tot pentru noi în Împă­­răția lui Dumnezeu. 

Pentru mine, părintele Teofil a fost persoana care mi-a insuflat dragostea față de Dumnezeu. A fost un preot adevărat, căruia-i plăcea să discute liber din propria experiență, din trăirea personală în Duhul Sfânt. Era înzestrat cu daruri de mare preț: rugăciunea cu lacrimi, privegherea de toată noaptea, dârzenia în orice nevoință, postirea îndelungată (în ciuda suferințelor sale), o smerenie sinceră și o delicatețe sufletească, o credință neclintită, curăție, înțelepciune duhovnicească, dreptă socoteală, înțelegere și răbdare. Era ca un pom sădit ce a dat roade bogate. Un om în care vicleșugul nu-și găsea loc. Avea o strălucire aparte a chipului său, strălucire alături de care ai fi dorit să stai tot mai mult. 

Părintele Teofil a știut dintotdeauna care i-a fost drumul în viață, direcția spre care trebuia să meargă pentru a-și atinge ținta și nu s-a abătut deloc de la aceasta. A trăit în mijlocul oamenilor, al prietenilor adevărați. În sânul familiei a stat puțin timp, rămânând orfan de mic, dar a ținut o strânsă legătură cu sora sa de la București și, mai ales, cu fratele său din Godeni-Argeș, al cărui fiu a crescut sub aripa părintelui și care mai târziu a îmbrățișat calea monahicească, ajungând pentru o perioadă stareț la Mănăstirea Peștera-Dâmbovița, iar mai târziu stareț al Mănăstirii Cernica. O prietenie frățească a legat cu alți călugări deosebiți, dintre care i-aş aminti pe părintele Boboc, părintele Nicodim Dimulescu de la Crasna, părintele Gavriil Stoica de la Zamfira (prieteni de suferință, călugări răbdători în încercări în închisorile comuniste), mulțimea de ucenici-călugări și călugărițe, preoți de mir și credincioși de pretutindeni. O prietenie de suflet a legat și cu preotul de mir Ion Grigorescu, de la Poinărei-Argeș, cu părinții mei de la Nucșoara-Argeș, cu fratele meu, preotul Ion-Nicolae Pulpea de la Păcioiu-Argeș, care a crescut în preajma părintelui, făcând practică teologică la Schitul Slănic, în toate vacanțele de vară din timpul studenției, alături de alți teologi și seminariști ce fac cinste părintelui povățuitor şi îndrumător, acolo unde păstorește fiecare. Prieteniile sincere ale părintelui Teofil au existat atât în țară, în toate colțurile ei, cât și peste hotare, la Schitul Prodromu, la Locurile Sfinte de la Ierusalim și nu numai. Se stabilește până la ultima clipă de viață la Slănic, reușind cu ajutorul lui Dumnezeu să facă din această mănăstire cu adevărat Taborul Argeșului. Aici, la mănăstirea pe care a îndrăgit-o mai mult decât propria-i viață, a ctitorit trei biserici, cu hramurile „Schimbarea la Față a Domnului”, „Nașterea Maicii Domnului” și „Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica”. Simțea o mare bucurie să săvârșească Sfânta Liturghie. Niciodată nu l-am văzut că stă jos. Drept ca o lumânare a ars pentru Hristos, Liturghie de Liturghie, minut de minut în rugăciune. Pașii i-au fost purtați prin sate și parohii, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu fără semn de oboseală, se ruga pentru cei aflați în dureri și suferințe, sfătuind pe cei ce aveau nevoie, vindecând de cele mai multe ori doar prin simpla sa prezență.

Era o mare sărbătoare venirea părintelui Teofil în casa noastră! Mergeam cu toată dragostea la Slănic ca să-l văd, să-i ascult frumoasele predici şi cuvinte rostite din fața Sfântului Altar, despre Dumnezeu, despre ce trebuie să facem pentru mântuirea sufletului. Mi-amintesc cum părintele mergea foarte des la București, cu prilejul a diferite evenimente, pentru a se documenta în diverse domenii, a cumpăra cărți etc. Cu ocazia plecării în cosmos a lui Dumitru Prunariu, a venit la schit încărcat cu pliante, cu fotografii pe care le-a pus la dispoziția celor care-i treceau pragul chiliei. În biblioteca personală puteai găsi orice carte valoroasă de literatură română, cărți politice, ateiste chiar. L-am întrebat de ce achiziționează cărți/ bro­șuri politice sau ateiste și îmi răspundea: „Dra Lenuța, trebuie să te documentezi în toate domeniile pentru a putea susține ceva sau a contrazice multe lucruri”. 

Am iubit foarte mult slujbele oficiate de părintele nostru. Participam de câte ori se ivea ocazia alături de mama mea, de persoane care și-au închinat viața aceasta slujirii lui Hristos și de mulți alți prieteni, părintele așteptându-ne cu dor nespus. Ne îmbrățișa călduros la sosire, iar la plecare nu-și mai putea lua privirea de la noi, ochii-i jucau în lacrimi de bucurie că ne-am întâlnit, că a putut să ne mai împărtășească din ce trebuie să facem pentru a sluji lui Dumnezeu. Când eram în clasa a XI-a, am preferat să-mi petrec un Revelion la schit, unde am poposit câteva zile - pe o vreme geroasă, cu multă zăpadă - din dorința de a-i răpi părintelui câteva clipe din timpul prețios și, nu în ultimul rând, să-l ajut să-și confecționeze lumânări din ceară curată, împreună cu o maică - meșter iscusit, actualmente călugăriță înaintată în vârstă, de la Schitul Robaia-Argeș. Mă întorc la persoana părintelui Teofil, afirmând faptul că nu-i plictisea pe cei care-l ascultau pentru că transmitea prin simplitate lucruri care mergeau la inimă și-ți rămâneau în minte. Din fața Sfântului Altar vorbea simplu, dar trainic, cu strășnicie și se adresa din adâncul inimii, dând răspuns tuturor întrebărilor, întărindu-i pe cei prezenți în cre­din­ță. Se dăruia pe sine oricui voia să se întoarcă la Dumnezeu și se bucura când vedea în om pocăință, credință statornică și râvnă pentru cele duhovnicești. Merită spus cu tărie că părintele Teofil a fost un om simplu, călit la școala suferinței, un om înțelept și cu tărie în cuvânt, iubitor de toți și de toate. Orice pelerin ajuns pentru prima dată la părintele pleca acasă cu ceva în dar: iconițe, tămâie, mir sau carte sfântă. Pentru că a suferit mult, de copil rămas orfan de mamă (pe care a iubit-o enorm), și-a propus și a reușit să ofere bucurie celor necăjiți și întristați. A trăit viața de mănăstire ca pe bucuria vieții veșnice. A fost un mare iubitor de rugăciune, ce a știut să îmbine smerenia cu înde­lunga-răbdare, cu postirea și cu privegherea, fiind nelipsit de la acti­vitățile desfășurate în sfânta biserică, de la Sfânta Liturghie, unde nu l-am văzut niciodată stând decât în picioare. Alături de ceilalți frați de suflet, părintele Nicodim de la Crasna sau Gavriil de la Zamfira, a simțit din greu prigoana comunistă, când a trebuit să părăsească mănăstirea, să stea exilat la Corbii din Piatră mai mult de cinci ani, supus la multe umilințe, mai apoi portar la Mănăstirea Dintr-un Lemn - perioadă pe care ne-a prezentat-o ca reprezentând o facultate a suferinței în care toată nădejdea și-o pusese în Maica Domnului, care l-a ocrotit și întărit, nu l-a părăsit nici o clipă. Mărturie stă în acest sens și faptul că în ultimele clipe ale vieții, conștient fiind, a rostit rugăciu­nea-imn către Maica Domnului: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu...”

Chipul marelui părinte Teofil va rămâne peste timp în inima și în amintirea celor care l-au cunoscut ca tatăl care totdeauna își primește fiii cu bucurie, slujitorul misionar care toată viața şi-a pus-o în slujba lui Dumnezeu, împletind rugăciunea cu postirea, primirea și iubirea de străini cu milostenia, dragostea pentru cele sfinte cu privegherea și îndelunga-răbdare în suferință, semn al omului sfânt peste care Se odihnește Dumnezeu. Dintotdeauna am avut convingerea că am cunoscut un om sfânt și timpul cred că va dovedi acest lucru. Îl rugăm pe Părintele Teofil ca de acolo, de sus, împreună cu ceilalți frați în Domnul, să nu înceteze a se ruga pentru noi, păcătoșii, la Dumnezeu și Măicuța Sa Sfântă!

Citeşte mai multe despre:   comemorare  -   Teofil Bădoiu  -   Mănăstirea Slănic