Cuvânt despre Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama și Cuviosul Paisie de la Neamț

Înainte de a începe să împărtășesc distinșilor membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române gândurile mele smerite, aș dori să-mi exprim mulțu­mirile sincere și re­cu­noștința față de Preafericirea Voastră, Preafericite Părinte Patriarh Daniel, pentru cinstea pe care ați făcut-o smereniei mele, de a sărbători împreună cu Preafericirea Voastră, cu Înaltprea­sfințiile și Prea­sfințiile Voastre, praznicul Sfântului Ocrotitor al Bucureștilor, al Preacuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Nou din Basarabi, dar și de a lua parte la ședința solemnă dedicată Anului omagial al importanței rugăciunii în viața creș­ti­nului și a Bisericii și a Anului comemorativ al celor trei mari teologi mistici și isihaști: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, Făcătorul de minuni și Sfântul Paisie Velicicovschi de la Neamț, cărora Preafericirea Voastră le-ați închinat acest an comemorativ, la împlinirea a o mie de ani de la adormirea Sfântului Simeon și a trei sute de la nașterea Sfântului Paisie.

Vă mulțumesc din suflet pentru marea cinste de a vorbi astăzi în fața Preafericirii Voastre, a Înalt­preasfințiilor și Preasfințiilor Voastre!

Deși nu cred că se mai întreabă cineva din ce cauză Preafericirea Sa a completat numărul celor doi sfinți amintiți mai sus, care au aniversări rotunde, cu cel de-al treilea sfânt, Grigorie Palama, pentru care acest an nu coincide cu o aniversare deosebită, îngăduiți-mi să menționez câteva posibile asocieri care îl leagă pe Sfântul Grigorie de ceilalți doi, de Sfântul Simeon Noul Teolog și de Sfântul Paisie Velicicovschi.

Cu cel dintâi, cu Sfântul Simeon, este legat, în primul rând, prin patria pământească comună, Constantinopolul, care nu era doar un tezaur al cunoașterii omenești, ci și al înțelepciunii dum­nezeiești. Și aceasta, deoarece în sfintele sale mănăstiri erau mulți călugări plini de har și sfințenie, care-i călăuzeau la viața întru Hristos pe toți cei care o căutau.

Dincolo de cele menționate deja, între Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Simeon Noul Teolog mai există o legătură. Datorită contribu­ției decisive pe care Sfântul Grigorie Palama a adus-o la formularea învățăturii Bisericii despre lumina necreată și pentru apărarea celor ce se îndeletniceau cu „isihia”, sau „sfânta liniștire”, de calomniile lui Varlaam, Akindin și Nichifor Gregora, el s-a învrednicit, din partea multora, să primească supranumele de „teologul”, știut fiind faptul că până atunci doar trei sfinți au mai primit acest nume: Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Simeon Noul Teolog.

Lucrarea Sfântului Grigorie Palama de a-i apăra prin fapte și cuvânt pe Părinții aghioriți care practicau rugăciunea minții, păstrând astfel credința și tradiția Bisericii Ortodoxe, în legătură cu posibilitatea omului de a se împărtăși cu strălucirea luminii dumnezeiești necreate, a avut ca rod răspândirea acestei învățături, atât în granițele Imperiului Bizantin, cât și dincolo de acestea, la nivel local, dar și temporal.

Datorită învățăturii și experienței rugăciunii duhovnicești de la Sfântul Munte, așa cum a fost cunoscută ea de marele ei susținător, Sfântul Grigorie Palama, Muntele Athos a devenit nu numai un far duhovnicesc care a luminat sufletele creștinilor în anii întunecați ce au urmat, nu numai un punct de referință duhovnicească pentru clericii și monahii din întreaga lume ortodoxă, ci și un factor al răspândirii sale, prin călugării din lumea slavă, sau din alte părți ale spațiului ortodox, prin renașterea duhovnicească pe care au făcut-o.

Învățătura despre lumina necreată și experiența rugăciunii minții, așa cum a fost trăită ea la Sfântul Munte Athos, în grădina Maicii Domnului, îl leagă pe Sfântul Grigorie Palama și de cel de-al treilea și cel mai recent dintre Părinții mistici cinstiți aici, de Sfântul Paisie Velicicovschi, care a trăit în Athos timp de 17 ani, la fel ca și Sfântul Grigorie Palama.

La cele amintite am putea adăuga încă un amănunt ce reflectă o legătură providențială. Iar acest amănunt este Sfântul Nicodim Aghioritul. Cărturar și cunoscător profund al operelor Sfântului Simeon Noul Teolog, precum și autor al slujbei sale, el a pregătit, de asemenea, editarea și publicarea scrierilor Sfântului Grigorie Palama la Viena, dar a căutat, în același timp, să devină și ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi. Însă, din diverse motive, nu și-a putut îndeplini această dorință.

Cred că toate acestea demonstrează foarte clar legătura dintre cei trei Părinți și teologi mistici pe care Biserica Ortodoxă din România îi cinstește în acest an.

Care ar mai putea fi, însă, motivul cinstirii celor trei teologi și Părinți duhovnicești în secolul al 21-lea, în lumea noastră contemporană, în care ființele umane devin din ce în ce mai superficiale, din ce în ce mai orientate spre afară, spre exterior? Într-o lume care se mulțumește să producă lumini artificiale, cu tehnologii noi și așa-zis „ecologice”, dar este indiferentă față de lumina care vine de la Dumnezeu. Într-o lume căreia îi place să exploreze secretele universului, dar nu este interesată să explice, pe cât îi stă în putere, tainele lui Dumnezeu. Într-o lume care lucrează pentru evoluția inteligenței artificiale, dar ignoră rugăciunea minții.

Primul motiv îl constituie faptul că teologia mistică nu este doar o învățătură a Bisericii noastre Ortodoxe, ci ea este mai presus de timp. Cei trei sfinți care prin viața și renumele lor luminează cel de-al doilea mileniu creștin și continuă să lumineze lumea și pe credincioși, până în ziua de astăzi, nu au inventat ceva nou. Ci prin munca lor teologică asiduă și prin nevoința lor ei au făcut ca experiența Bisericii să devină faptă, așa cum este ea prefigurată de Fericiri: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” și cum este descrisă de Sfântul Apostol Pavel care, „fie în trup, fie în afară de trup, a fost răpit până în al treilea cer”. Și după cum mărturisesc viața și lucrările multor Părinți ai Bisericii noastre, sau cum sunt ele exprimate și în scrierile celor trei Părinți amintiți: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Paisie de la Neamț, care au predat această învă­țătură generațiilor viitoare.

Dacă cineva studiază viețile lor și se ocupă de scrierile lor, nu va avea nici o dificultate să descopere elementele ce au contribuit la progresul lor duhovnicesc și le-au permis să trăiască experiențe dum­nezeiești, ce sunt bine reflectate în cărțile lor și care se descoperă „ca în oglindă și în ghicitură” pentru cei care nu sunt încă în stare să le înțeleagă, pentru oamenii lumești.

Ceea ce putem noi să înțelegem sunt pașii pe care fiecare credincios îi poate urma, cugetând la petrecerea celor trei Sfinți Părinți pe care îi omagiem, pentru a ajunge, cel puțin, la Taborul ceresc. Căci viața în Hristos, pe care fiecare om este chemat să o trăiască, este o viață de har, o viață ascunsă în Hristos, o viață a vederii strălucirii dumnezeiești, pe cât poate fiecare percepe și vedea.

Finalitatea acestui drum este, bineînțeles, legătura celor trei sfinți pe care îi cinstim cu Părinții lor duhovnicești. Ascultarea lor față de aceștia este cea care le-a deschis sufletele spre Dumnezeu, căci ascultarea pecetluiește sufletul credinciosului și îl eliberează din robia voinței proprii și a atașa­mentului egoist față de sine însuși. Ea îi deschide sufletul, după cum scrie Sfântul Simeon, ca pe o cochilie, iar în aceasta se formează progresiv, „prin roua cerurilor”, adică prin harul divin, un mărgăritar scump.

În același timp, însă, pe măsură ce sufletul se deschide, el este curățit și devine mai receptiv la harul divin, care acționează ca o „energie cură­țitoare”, dar și ca o putere, ce îl atrage pe om la Dumnezeu; ea aprinde în om dorința divină și îl motivează să comunice mai mult și să se hrănească mai mult din Dumnezeu. Ea face ca sufletul să se simtă asemenea ucenicilor Domnului pe drumul spre Emaus, atunci când au simțit inimile lor „arzând” de dorința de a fi cu Tovarășul lor de drum, cu Hristos.

Această dorință sporește și zelul părtășiei cu Hristos, indiferent de împrejurări, cum este și cazul ucenicilor Săi, pe Muntele Tabor. Pentru credinciosul aflat în luptă duhovnicească sporește dorința rugăciunii neîncetate, indiferent de locul și timpul în care se găsește, pentru că liniștea despre care vorbesc teologii mistici nu se referă doar la eliberarea de gălăgia lumii, prin îndepărtarea de aceasta, ci și la eliberarea de „zgomotele” cauzate de patimi, de ego­ism, de voința personală și de gri­jile lumii aflate în inima omului.

În consecință, credinciosul poate experimenta isihia chiar și în cea mai mare și mai zgomotoasă cetate, fiind suficient ca în sufletul său să domine liniștea, ce vine din ascultare și din tăierea voii proprii. Acest adevăr este confirmat de mărturia prietenului și biografului Sfântului Grigorie Palama, de Sfântul Filothei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, care vorbește despre Sfântul Constanțiu, tatăl Sfântului Grigorie Palama, ce practica rugăciunea minții chiar și în timpul ședințelor de consiliu ale împăratului bizantin Andronic al doilea, căruia îi era sfetnic. Și aceasta, pentru că Sfântul Constanțiu experimenta curățirea sufletului, fiind în lume și având harul lui Dumnezeu, iar uneori făcea chiar și minuni, după cum citim în Viața Sfântului Grigorie Palama.

Acest adevăr este confirmat, într-un mod diferit, și de viața Sfântului Paisie, care, deși de la o vârstă fragedă trăia în retragere și liniștire, ca stareț al Mănăstirii Neamț, a fost obligat să se priveze de această liniște, din cauza lucrărilor de construcție ce avea de făcut și a mulțimii ucenicilor ce veneau zilnic la el, dar nu a fost lipsit niciodată de pace lăuntrică și nici nu s-a des­părțit de practicarea neîncetată a rugăciunii minții, întrucât avea o temelie tare și neclintită, prin ascultarea făcută față de duhovnicul său.

Și pentru omul modern al secolului 21 calea ascultării rămâne calea cea mai sigură, așa cum reiese din viețile celor trei sfinți pe care îi cinstim. El trebuie să pășească pe urmele lor, chiar dacă se află în vâltoarea grijilor omenești, și atunci poate deveni părtaș al harului și strălucirii dum­nezeiești, potrivit deschiderii pe care o dobân­dește inima sa. Și acesta cred că este cel mai important, dar și cel mai mângâietor și plin de speranță mesaj al sfinților pe care îi cinstește fiecare credincios și pe care îi cinstim și noi astăzi.

Fie ca prin rugăciunile Preafericirii Voastre, Preafericite Părinte Patriarh Daniel, să ne învrednicim să mergem cu toții pe această cale și să ne facem vrednici de răsplata divină a harului dumnezeiesc și a luminii celei de Sus!

Exprimându-mi din nou cu multă recunoștință mulțumirile pentru invitația Preafericirii Voastre și pentru cinstea deosebită de a participa la festivitățile pe care le-ați organizat, îngăduiți-mi, cu smerenie, să Vă urez întru mulți și binecuvântați ani, cu har îmbelșugat și putere, acum, la sărbătorirea împlinirii a 15 ani de la alegerea Preafericirii Voastre în slujirea de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române!

† Pantelimon,

Mitropolit de Veria, Naousa și Kampania

Cuvânt rostit la ședința solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Palatul Patriarhiei, Bucu­rești, vineri, 28 octombrie 2022.

* Traducere realizată de Sec­torul relații bisericești, interreligioase și comunități biseri­cești externe