Cuvântul ierarhului: Împreună să ne bucurăm de slava Domnului

- Pastorală la sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos -

Iubitului nostru cler,  cinului monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie, har, milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu, iar de la noi părintească dragoste!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Lumina slăvitului Praznic al Naşterii Domnului se revarsă din nou, ca un balsam, peste tot Pământul. Îngerii şi oamenii, fiecare după chemarea lor, retrăiesc momentul în care Împăratul Cerului şi al Pământului a coborât din slavă, luând chip de om, ca să scoată din robia păcatului şi a morţii pe toţi cei pe care îi crease din dragoste. Minunată Taină!

Crăciunul este sărbătoarea înălţării omului la starea cea dintâi, prin smerirea negrăită a lui Dumnezeu Însuşi. Cine poate pătrunde în misterul acesta? Nici îngerii, nici oamenii n-au înţeles cum Dumnezeu „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte“ (Filipeni 2, 7-8)! Cum Dumnezeu Cel necuprins, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi Acelaşi fiind, a trebuit să-Şi ascundă slava pentru ca înfăţişarea Sa exterioară să fie întocmai cu a tuturor fiilor oamenilor!

Potrivit planului dumnezeiesc, Mântuitorul a voit ca intrarea Lui în timpul nostru să fie cât mai smerită, cât mai firească. El a voit ca nici una dintre trăsăturile Lui exterioare să nu depăşească firescul fiinţării umane. El nu a impresionat prin înfăţişarea Sa, ci prin frumuseţea învăţăturii şi a mesajului Său. Profeţii şi înţelepţii Vechiului Testament, prin insuflarea Duhului Sfânt, cu multă vreme înainte de Întrupare, I-au descris chipul, ca lumea să-L recunoască din mulţimea oamenilor, nu în ceea ce este El în fiinţa Sa, ci după cuvintele şi faptele Sale.

Îngerii din ceruri, extaziaţi în faţa planului dumnezeiesc de mântuire a lumii, aşteptau realizarea Acestuia în persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, ascuns sub vălul umanului. Ei au fost trimişi de mai multe ori să vestească oamenilor planul lui Dumnezeu pentru lume. Între timp, mai rămăsese doar un singur popor în care se mai slăvea numele adevăratului Dumnezeu şi unde se aştepta ca Cel vechi de zile să Se facă om. Şi când în lume nu se mai găsea nici un model pe care omul, aplicându-l, să se poată restaura fiinţial, a fost aleasă Fecioara, s-a stabilit locul, s-a ales timpul în istorie, ca Dumnezeu să coboare la om, întrupându-Se, ca pe om să-l îndumnezeiască. Aceasta s-a numit „plinirea vremii“ (Galateni 4, 4), adică timpul începutului mântuirii noastre.

Aşadar, Dumnezeu n-a încetat să trimită semne ale dragostei Sale, ca omul să cunoască timpul mântuirii. Cu toate acestea, la vremea respectivă, în afară de îngeri şi o mână de oameni, nimeni nu a perceput intrarea Sa în lume. Nici Ierusalimul poporului ales nu era pregătit să-şi primească Împăciuitorul şi Izbăvitorul, cu toate că era în aşteptare.

Când Fecioara cu Iosif colindau prin Bethleemul Iudeii să-şi găsească, spre seară, un loc de găzduire, la Templu şi în sinagogi se cânta sau se citea din cărţile sfinte despre timpul şi locul Întrupării lui Mesia. Cine ştie, poate că în momentul când Sfânta Familie ajunsese la porţile neînsemnatului, până atunci, Bethleem, în Templu se citea din cartea profetului Miheia: „Şi tu, Bethleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei“ (Miheia 5, 1); iar, atunci când Fecioara s-a aşezat în peştera săracă să aducă pe lume Pruncul dumnezeiesc, mai-marele Sinagogii poate cânta din Cartea lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi-I va pune numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte Dumnezeu este cu noi“ (cf. Isaia 7, 14).

Deci nici mai-marii poporului ales, nici elitele spirituale ale Templului iudaic nu-şi dădeau seama că „în zilele Cezarului Gaius Iulius August (...), pe când Qirinius ocârmuia Siria“ (Luca 2, 1-2), la Bethleem se consuma cel mai mare eveniment de la crearea lumii: Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Altfel spus, pe când Împăratul Romei se intitula pe sine Pontifex Maximus - adică dumnezeu -, la Bethleem Dumnezeu Se făcea om. Acolo, la Bethleem, Maria, jos, naşte pe Iisus Hristos, în timp ce omul şi umanitatea aveau alte preocupări, alte idealuri, lipsite de orice orientare. Oamenii, ca şi cei din Ierusalimul de odinioară, mergeau pe căile lor, după planurile lor, şi n-au sesizat că la Bethleem se împlineşte o nouă creaţie. Cerurile însă exultă de bucurie, iar imnul ceresc „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire“ (Luca 2, 14) este auzit de nişte păstori, iar steaua Mântuitorului este observată de câţiva oameni. Suficient ca prin ei să se răspândească în toată lumea că la Bethleem S-a născut Cel fără de început.

Dreptmăritori creştini,

Suntem chemaţi şi noi, după mai bine de două mii de ani, astăzi, prin acei puţini oameni din preajma Bethleemului, să vedem şi să slăvim în Pruncul născut în ieslea sărăcăcioasă pe Fiul lui Dumnezeu, născut în eternitate din Tatăl, iar, în timp, din Fecioară Maică, fără de tată. Dacă noi recunoaştem sau ne recunoaştem în acest sublim şi mântuitor eveniment, putem atunci percepe înţelesul cuvintelor Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, spuse în Prologul Evangheliei sale: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr“ (Ioan 1, 14).

Cine sunt deci cei care pot spune plini de convingere: „Noi am văzut slava Lui!“? Apostolii, după Înviere, au afirmat: „Am văzut pe Domnul!“ (Ioan 20, 25). Aceşti apostoli, care L-au văzut pe Domnul slavei întrupat, au fost trimişi în lume să vorbească oamenilor despre „ceea ce era de la început, ce ei au auzit, ce au văzut cu ochii lor şi au pipăit cu mâinile lor slăbănoage despre Cuvântul vieţii“ (cf. I Ioan 1, 1). Iar după ce au văzut şi au simţit slava Lui, au fost trimişi în lume să propovăduiască adevărul despre Logosul întrupat în istorie la plinirea vremii. Ca şi păstorii din jurul Bethleemului, toţi au fost învăluiţi de „slava Domnului strălucind împrejurul lor“ (cf. Luca 2, 9). Şi păstorii, şi ucenicii Mântuitorului propovăduiesc aceeaşi Evanghelie, care este „putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede“ (Romani 1, 16). Şi unii, şi alţii au atestat că „au văzut slava Lui“ (cf. Ioan 1, 14).

Dar unde este această slavă pe care ei au văzut-o, ca să o vedem şi noi pentru a ne bucura? Oare este aceeaşi pe care Iisus a cerut-o Tatălui Său înaintea patimei mântuitoare, când L-a rugat: „Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea“ (Ioan 17, 5)? Sau este aceeaşi slavă care aparţine Tatălui, pe care a manifestat-o după Cina cea de taină, zicând: „Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi ucenici ai Mei“ (Ioan 15, 8)? Ceea ce au cântat îngerii în noaptea naşterii Domnului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...“, probează această stare. Lauda îngerilor de la Bethleem ne arată că slava lui Dumnezeu coincide cu pacea din inima oamenilor, cu care Fiul este slăvit de Tatăl, Tatăl slăvit prin Fiul, iar omul, receptacul pentru această slavă, primeşte, în lumina Duhului, demnitatea de fiu al lui Dumnezeu după har. Sfânta Scriptură, prin gura Sfântului Apostol Pavel, mărturiseşte despre aceasta zicând: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea“ (Galateni 4, 4-5).

Iubiţi credincioşi,

Iată ce oportunitate ni s-a dat nouă, oamenilor, aceea de a fi fii ai lui Dumnezeu după har.

Se pune întrebarea: oare oamenii zilelor noastre mai sunt conştienţi, deşi se numesc creştini, de această înaltă demnitate pe care ne-o pregăteşte Dumnezeu? A trăi viaţa în Hristos şi prin Hristos, astăzi, înseamnă a trăi durerile facerii, viaţa martirică. Mântuitorul S-a născut în ieslea Bethleemului pentru ca în El şi prin El să ne putem renaşte. „A se renaşte“ înseamnă a-L lăsa pe El să „Se nască şi să crească“ în noi, lăsând Evanghelia care mărturiseşte despre iubirea Lui să coboare în intimitatea noastră, unde să rodească darurile Duhului Sfânt.

Se vorbeşte astăzi despre tot felul de crize. Sperăm ca acestea să nu o genereze pe cea spirituală. Nu ştim dacă viaţa secularizată în care suntem obligaţi să trăim presupune, neapărat, instalarea crizei spirituale. Cuvântul „criză“ înseamnă „judecată“. Deci, plecând de la o criză, adică de la o judecată, am putea lua un nou elan. Pentru că orice stare de păcat înseamnă o stare de criză, în sens duhovnicesc, o criză ne dă posibilitatea, prin metanoia, adică prin pocăinţă, să ne schimbăm, să ne reînnoim. Totul depinde de noi: ne lăsăm să murim în stare de criză sau ne decidem să plecăm spre un nou început. Când Hristos a intrat în lume să o mântuiască, fresca umanităţii era asemănătoare cu cea actuală: criză insurmontabilă, instabilitate, incertitudine, stare de război etc. El nu a venit pentru a rândui o altă ordine social-politică în lume, ci doar să spună oamenilor să utilizeze iubirea ca singură cale spre înnoire şi transfigurare. Aşa şi astăzi, viaţa secularizată care a provocat criza trebuie luată în serios, căci ea dă posibilitatea unei reînnoiri.

Noi, poporul român ortodox, călit în iureşul necazurilor, nu trebuie să cedăm în faţa fatalismului, nici să aşteptăm ca starea de criză să fie rezolvată de Dumnezeu. Nu, căci Dumnezeu ne-ar îngrădi libertatea dacă s-ar amesteca direct în treburile noastre pur umane. El ne-a dat criteriile, adică Evanghelia, pe care, aplicându-le, putem să ieşim din orice criză. O reînnoire spirituală, autentică şi profundă, după principiile evanghelice, ar fi singurul răspuns în faţa crizei. Doar prin înnoirea Duhului în noi, trăind viaţa în Hristos, putem distinge între ceea ce este esenţial şi non-esenţial; între ceea ce este autentic şi ceea ce este artificial în viaţa noastră personală sau în cea comunitară. În acest sens, viaţa pe care noi, creştinii răbdători, o ducem astăzi poate fi un apel al lui Dumnezeu ca să ne întărim credinţa.

Pustiul, astăzi, nu mai este în Sahara, ci în mijlocul societăţii umane. Aşa cum părinţii de odinioară au reuşit să spiritualizeze pustiul - care simboliza locul absenţei lui Dumnezeu sau al vidului spiritual - umplându-l de prezenţa lui Dumnezeu, tot aşa şi noi, de vreme ce nu ne-am pierdut calitatea pe care ne-a dat-o Hristos, aceea de a fi lumina lumii şi sarea pământului, să ajutăm la reînnoirea lumii, nu prin ceea ce facem, ci prin ceea ce suntem.

Preaiubit popor al lui Dumnezeu,

Noi, clerul şi credincioşii eparhiei, am putea spune că în anul acesta care se încheie am reuşit, prin efort susţinut, să depăşim această criză. Dincolo de greutăţile şi neîmplinirile multora, am consemnat cea mai importantă pagină de istorie din cei şase sute de ani de când există această eparhie. Data de 13 septembrie a anului mântuirii 2009 va rămâne, pentru toată suflarea care trăieşte în teritoriul jurisdicţional-canonic din centrul Moldovei, respectiv ţinutul de odinioară al Ţării de Jos, un moment memorabil, deoarece acesta a devenit Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului. Dumnezeu ne-a ales pe noi, ierarhii, clerul şi credincioşii acestei de Dumnezeu păzite eparhii, să fim martorii acestui eveniment.

Smerenia mea, care semnez acest cuvânt pastoral, tresaltă cu duhul, pentru că la cei 95 de ani nu-mi pot stăpâni emoţiile provocate de bucuria împlinirilor. Nu-mi atribui mie reuşita evenimentului, întrucât puterile fizice îmi sunt mult diminuate de povara anilor, dar preaiubitul nostru frate în Hristos şi întru slujire Preasfinţitul Episcop-Vicar Ioachim Băcăuanul a coordonat aceste manifestări, ca Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu ierarhii Sfântului Sinod, să consfinţească faptul că, prin lucrarea pastoral-misionară, administrativ-gospodărească şi liturgic-duhovnicească desfăşurată, eparhia noastră este demnă de onoarea care i s-a dat. Le mulţumesc tuturor! Însă, nu în cele din urmă, doresc să vă mulţumesc din inimă dumneavoastră, preacucernici preoţi şi preacuvioşi părinţi, credincioşilor din toate categoriile sociale, fiii vrednici ai eparhiei noastre, care sunteţi lauda episcopatului meu. Vă asigur de toată dragostea şi preţuirea mea, rugând pe Mântuitorul, născut prunc în ieslea Bethleemului, să vă binecuvinteze şi să reverse în inimi lumină şi har, ca în virtutea acestor energii necreate să purcedeţi calea, mai departe, către împărăţia lui Dumnezeu.

Avem convingerea că am adăugat împreună la edificiul spiritualităţii înaintaşilor cărămida rânduită nouă de providenţă şi ne putem mândri că suntem urmaşii atâtor ierarhi sfinţi în această parte a Moldovei binecuvântate de Dumnezeu.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin!

Al vostru păstor şi pururea către Domnul rugător,

† Eftimie,

Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

Dată în reşedinţa noastră arhiepiscopală de la Roman, 25 decembrie 2009