Decalogul - relaţie a omului cu Dumnezeu şi responsabilitate faţă de semeni

I. Decalogul în tradiţia Bisericii Ortodoxe:

Spiritualitatea creştină ortodoxă a păstrat importanţa De­ca­lo­gului ca îndreptar pentru via­ţa omului în societate, în vede­rea mântuirii. Astfel, cele zece po­runci ale Decalogului  sunt cuprinse în cărţile de rugăciuni  ale Bisericii noastre, în catehis­me, în manualele de religie sau în Îndreptarul de Spovedanie.  Cele zece porunci sunt ghidul pe care trebuie să-l folosim pentru a ne găsi calea spre Dumnezeu şi spre o vieţuire dreaptă. „Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele“  (1 Ioan 5, 3), pentru că ele ne ajută să înţelegem că adevărata viaţă este comuniune de iubire sinceră şi generoasă.

II. Comuniunea omului cu Dumnezeu şi exerciţiul libertăţii responsabile:

Definiţia teologică a omului ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu implică faptul că, în ceea ce are mai esenţial şi mai particular, omul nu se defineşte în raport cu vreun element al lumii în care a fost creat, ci în raport cu Dumnezeu. Trăsătura principală a chipului lui Dum­nezeu în om este tocmai capaci­ta­tea sa de comuniune perso­na­lă, liberă şi iubitoare, cu Dum­nezeu şi cu oamenii. Comu­ni­u­nea omului cu Dumnezeu a fost stabilită de Dumnezeu Însuşi, Care, din iubire faţă de oameni, i-a oferit omului posibilitatea păs­trării comuniunii cu El prin respectarea sau împlinirea po­run­cii ascultării, ca afirmare simultană a libertăţii şi a responsabilităţii omului.

 După căderea omului în păcat, iniţiativa refacerii comuniunii dintre om şi Dumnezeu o are tot Dumnezeu, Care „comunică direct Decalogul poporului Său Israel (Deuteronomul 5, 4-22 ş.u.)“ 1. Nerespectarea Legii duce la ruperea comuniunii dintre om şi Dumnezeu. Între Lege şi comuniunea de iubire, faţă de Dumnezeu şi de aproapele, nu există o contradicţie, deoarece una fără cealaltă nu poate exis­ta cu adevărat. Observarea Le­gii lui Dumnezeu fără iubire fa­ţă de Dumnezeu devine sclavie, iar iubirea fără observarea Legii devine anarhie sau libertate fă­ră responsabilitate. Această a­so­­ciere între păzirea Legii şi iu­bi­rea faţă de Dumnezeu ne ara­tă că scopul Legii sau al porun­ci­lor divine este iubirea smerită şi responsabilă, că „ţin­ta po­run­cii este dragostea care vine din­tr-o inimă curată, din­tr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută“ (1 Timotei  1, 5).

Modul cum omul foloseşte li­ber­­tatea şi împlineşte poruncile lui Dumnezeu conduce pe aces­ta fie la perfecţionare morală şi spirituală, fie la decădere şi de­z­u­manizare, mai precis îl conduce fie la asemănarea cu Dum­nezeu Cel bun, drept şi sfânt, fie la înstrăinarea de El. Aşadar, omul are posibilitatea de a alege liber comuniunea sa cu Dum­nezeu, cu oamenii şi cu întreaga creaţie, prin împlinirea poruncilor, sau de a alege înstrăinarea de Dumnezeu, de semeni şi de creaţie, cultivând o libertate egoistă fără responsabilitate.

Prin neascultarea de Dum­nezeu, libertatea de-a alege a fost folosită de om pentru a rupe comuniunea lui cu Dumnezeu, considerând că el se poate îm­pli­ni în afara comuniunii de iubire, că „poate fi ca Dumnezeu, fără Dumnezeu“  (Sfântul Maxim Măr­turisitorul). În aceasta con­stă căderea sau nereuşita sa. De altfel, noţiunea de păcat (ebra­i­că: khét, áwon) priveşte relaţia omului cu Dumnezeu şi cu semenii: a păcătui înseamnă a fi in­fidel faţă de Legământ, în­seam­nă a trăda iubirea, a se sepa­ra de comunitate, în timp ce în limba greacă păcatul (hamartia) înseamnă „eşec“ sau „a rata ţinta“.

Legătura strânsă care există între comuniunea omului cu Dum­nezeu şi libertatea omului de a respecta sau nu Legea se re­găseşte în întreaga istorie a mântuirii care este oarecum şi istoria eliberării omului de robia multiplă şi complexă a păcatului personal şi colectiv.

Libertatea profeţilor în raport cu mentalitatea şi comportamentul decadent sau incorect al contemporanilor lor constă în ascultarea statornică a profe­ţilor faţă de voinţa lui Dum­nezeu. Libertatea drepţilor îşi gă­seşte izvorul şi tăria în îm­pli­ni­rea poruncilor lui Dumnezeu, porunci care promovează ade­vă­rul, dreptatea şi bunătatea în so­cietate. Libertatea drepţilor se întăreşte şi se manifestă în ale­ge­rea pe care o fac între a să­v­­âr­şi binele şi a respinge răul, adică nedreptatea, violenţa, min­ciuna, aroganţa, lăcomia şi alte în­căl­cări ale poruncilor divine.

Mai mult, istoria poporului lui Israel arată legătura strânsă care există între credincioşia sau fidelitatea acestuia faţă de Dumnezeu, Creatorul lui, şi lupta lui cu idolatria şi cu po­poa­rele politeiste care-l înconjurau. Ca o pedagogie divină, când le­gă­mântul sau comuniunea sa cu Dumnezeu slăbeşte, Israel îşi pier­de şi el libertatea. Robia ur­mea­ză totdeauna infidelităţii faţă de Dumnezeu, slăbirii co­mu­­niunii cu El, neascultării faţă de El, în timp ce eliberarea ur­mează totdeauna convertirii sau pocăinţei. Eliberarea se exprimă mai ales în puterea lui Dum­nezeu de-a ierta şi în biruinţa asupra formelor de oprimare şi dominare cauzate de păcatul individual sau colectiv.

Văzut din exterior sau în mod superficial, Decalogul sau Legea lui Dumnezeu pare o sumă de prescripţii formale şi de reguli stricte, aflate adesea în contrast evident cu mentalitatea omului modern secularizat. Totuşi, în esenţa ei, respectarea celor zece po­runci este mai mult decât o simplă formalitate. Ea este o căutare a vieţii în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, care im­plică şi o luptă cu tot ceea ce se opune realizării acestei comuniuni. Această luptă se bazează pe credinţa în valoarea relaţiei şi cooperării dintre divin şi uman şi pe importanţa exerciţiului li­bertăţii responsabile, spre reali­zarea comuniunii de iubire.

Ideea că împlinirea poruncilor nu este un scop în sine, ci o eliberare de  egoism şi o deschi­dere către iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este des întâlnită şi la Părinţii duhovniceşti ai Orto­doxiei, care afirmă, în ace­laşi timp, că nimeni nu poate în­tâl­ni pe Dumnezeu ocolind (ne­glijând) pe aproapele său, iar dra­gostea curată faţă de aproa­pele se naşte din rugăciune că­tre Dumnezeu. „Dacă-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu  - spu­ne Sfântul Maxim Mărturi­si­torul -, dragostea noastră în­săşi alungă patimile noastre“ 2. Iar Sfântul Isaac Sirul ne spune că: „Împlinirea poruncilor Dom­nului este lucrarea virtuţii“ 3, adică şi a faptei bune faţă de aproa­pele nostru.

În acest sens, poruncile De­ca­lo­gului sunt lumini constante pentru un mod de viaţă în care omul drept preferă pe Dum­nezeu Creatorul oricărei creaturi şi în acelaşi timp vede toate creaturile în lumina comuniunii lui de iubire cu Dumnezeu Cre­a­torul, deoarece Creatorul este distinct de creaţie, dar nu este despărţit de ea.

III. Legea morală dată de Dumnezeu lui Moise a fost res­pec­tată şi de Domnul Iisus Hristos şi de Apostolii Săi:

Iisus a arătat importanţa Legii, zicând: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau pro­orocii; n-am venit să stric, ci să îm­plinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia ceru­rilor“  (Matei 5, 17-19).

Cele două porunci ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproa­pele, rostite de Iisus Hris­tos: „Să iubeşti pe Domnul Dum­nezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău“. Aceasta este marea şi în­tâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: „Să iubeşti pe aproa­pele tău ca pe tine însuţi“  (Matei 22, 37-39; Marcu 12, 28-31; Luca 10, 27), nu desfiinţează Decalogul, ci îl rezumă, pentru că El Însuşi spune: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii“ (Matei 22, 40). Aşa­dar, cele două porunci ale iubirii rezumă esenţialul întregii Legi morale.

Porunca cea nouă dată de Iisus ucenicilor Săi: „Să vă iubiţi unii pe alţii. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!“ (Ioan 13, 34) adu­ce o noutate privind măsura sau etalonul iubirii omului faţă de aproapele său. Până la Iisus, deşi porunca iubirii aproapelui exista în paginile Sfintei Scrip­turi (Cf. Leviticul 19, 18), ea nu oferea totuşi un model desă­vâr­şit al împlinirii ei. Porunca nouă ne arată că măsura iubirii faţă de aproapele nu mai este omul însuşi, ci iubirea divino-umană a lui Iisus; adică trebuie să iubim pe aproapele nostru pentru că Dumnezeu Însuşi îl iubeşte mai întâi.

În concluzie, poruncile De­ca­lo­gului sunt lumini pentru viaţa persoanelor şi a popoarelor, precum şi o bază comună pentru dialog şi cooperare între creştini şi evrei, dar şi cooperare cu alte religii, pentru apărarea demnităţii omului creat după chipul lui Dum­nezeu, promovarea liber­tă­ţii şi a responsabilităţii persoa­nei, pentru realizarea drep­tă­ţii şi solidarităţii sociale în viaţa unui popor şi a păcii şi întrajuto­rării între popoare, mai ales într-o lume marcată de multă vi­olenţă, de criză economică şi morală, de sărăcie şi nesiguranţă.

În acest sens, este mereu ne­ce­sară şi o cooperare între în­dru­mătorii spirituali ai oamenilor şi decidenţii politici din via­ţa societăţii, pentru a nu separa libertatea de responsabilitate, nici binele individual de binele comun.

† Daniel

Patriarhul BisericiiOrtodoxe Române

Cuvânt rostit în cadrul evenimentului solemn „Decalogul - fundament al justiţiei“, organizat de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România - Cultul Mozaic, vineri, 22 mai 2015, la Templul Coral  din Bucureşti.

Note:

1 Dictionnaire critique de théologie, Jean-Yves Lacoste, „Décalogue“, Paris, 2007, p. 368.

2 Centuries sur la charité, III, Cf. „Sources Chrétiennes“, nr. 9, (1943), p. 136. Cf. Thomas Spidlik, La spiritua­lité de lâOrient chrétien, Roma, 1978, p. 50.

3 Isaac le Syrien, Oeuvres spiri­tuelles, Discours, 81, trad. în franc. de Jacques Touraille, Paris (DDB), 1981, pp. 224-225.