Hristos este viu și nemuritor!

Hristos a Înviat!

Acum aproape 2000 de ani, iudeii l-au omorât pe Iisus Hristos Domnul; de fapt, au încercat să-L omoare, pentru că Dumnezeu nu moare niciodată!…
De ce au făcut-o și ce anume i-a determinat la o asemenea abominabilă crimă?

Au fost dezamăgiți de învățătura Lui și nesatisfăcuți de Îm­părăția pe care le-o vestea. Preocupați mai mult de împărăția din lumea aceasta și răniți în orgoliul propriu de ru­șinea statutului de colonie roma­nă, conaționalii Domnului aș­teptau de la El întemeierea unei împărății pământești; așteptau un lider politic național, iar nu Unul spiritual, Care să-i scoată din minți cu afirmația: „Împă­răția Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36).

Dar nu numai iudeii au încercat să-L omoare pe Dumnezeu! Ci și romanii, care, considerând credința adepților lui Iisus periculoasă pentru imperiu, au pornit împotriva Domnului și a slujitorilor Lui cea mai sângeroasă persecuție religioasă din istorie. Sub acuzația de lezmajestate, Dumnezeul creștinilor a fost considerat un rival nedemn al zeită­ților lor păgâne și sute de mii de creștini au fost prigoniți și martirizați vreme de aproape trei secole.

La fel au gândit, apoi, în istorie, și alte popoare cotropitoare, care au încercat să-și impună dumnezeii lor cu forța. Este cazul, în special, al turcilor, care au înghițit toată Asia Mică, misionată de însuși Apostolul neamurilor, Pavel, ucigând prin „război sfânt” pe locuitorii celor mai vechi cetăți creștine, în speranța că astfel vor „omorî” și pe Dumnezeul lor.

În anul 1789, Dumnezeu a fost atacat din nou! Revoluțio­narii francezi, sătui de Împărăția Sa cea cerească, propovăduită de atâtea veacuri Europei crești­ne, au încercat să-L detroneze pe Dumnezeu din inima crești­nilor și să așeze în locul Lui OMUL, dar omul fără Dumnezeu și fără valorile sale tradițio­nal-creștine. A fost o nouă încercare de „ucidere” a Lui, de data aceasta în numele progresului, proclamându-se, ulterior, chiar și „moartea lui Dumnezeu”!...

Au urmat, după aceea, diferitele ideologii, toate ca alternative la adevăratul Dumnezeu, între care, la noi, a fost experimentată cu prisosință cea comunist-atee. Dumnezeu a fost interzis, cre­dința în El a fost declarată „opiu pentru popor”, în timp ce pe creștini a dorit a-i îngenunchea regimului.

Mai nou, societatea noastră devenind democratică, Dumnezeu a fost trecut la… și altele, astfel încât, dacă nu a putut fi ucis vreme de două milenii, poate… va muri singur! Considerat, la începutul regimului, preferabil și chiar profitabil (vezi banalizarea numelui Domnului pe bancnotele americane, prin înscrisul „In God we trust” - Noi credem în Dumnezeu -, dar și moda etalării cu El specifică postdecembrismului la noi), Dumnezeu a devenit odată cu rutinarea de­mocrației derizoriu, pentru ca, în ultima vreme, creștinismul să deranjeze din ce în ce mai mult. Deranjează prin aceea că instinctul religios se află în gena noastră ca popor creștin de aproape 2.000 de ani; deranjează pentru că Dumnezeu a consfințit doar căsătoria dintre bărbat și femeie, prin prezența Sa la nunta din Cana Galileii (In. 2, 1-11), iar pe cetățile Sodoma și Gomora le-a spulberat de pe fața pământului pentru păcatele împotriva firii (Fc. 19, 24-25); deranjează cu prezența Sa în școli și în celelalte instituții publice și, în scurte cuvinte, deranjează că… refuză să moară, în pofida tuturor strădaniilor oamenilor de peste veacuri.

Dreptmăritori creștini,

Este vorba, aici, de lupta omului cu Dumnezeu!... Ispita supremă și întâia ispită. Păcatul pentru care a căzut cumplit Lucifer, când a gândit că poate fi mai mare decât El, și pentru care au plătit și protopărinții noștri, Adam și Eva, înșelați că prin nesupunere ar putea ajunge ca Dumnezeu (Fc. 3, 5). Domnul, însă, ne-a învățat că singura luptă care merită dusă este nu cea purtată împotriva Sa, ori pentru a-L schimba pe El, potrivit minții pervertite ori slăbiciunilor unora - fie acestea și oficializate prin legi de stat -, ci aceea de a I ne supune Lui în mod liber, lăsându-ne cuceriți de Dânsul. Lupta noastră nu trebuie să fie, deci, una de a-L omorî pe El, ci aceea de a ne pregăti să murim noi pentru El!...

Pe Dumnezeu nimeni nu L-a omorât vreodată! Iudeii au făcut-o fizic, dar Iisus Hristos era și Mesia Dumnezeu!... Romanii L-au prigonit și L-au ucis odată cu fiecare dintre sutele de mii de martiri, dar El era pretutindeni, chiar și în ei, și de aceea Roma persecutoare a devenit, ulterior, centrul Bisericii Apusene. Popoarele barbare L-au vânat și ele, pe rând, dar Europa și lumea au rămas tot, preponderent, creș­tine, iar modernitatea anti­creș­tină de tip francez se vede nevoi­tă acum, în fața vidului religios creat - și de care, iată, au ajuns să profite în prezent alte religii și culturi - să-și recunoască eșe­cul. Doar ideologiile de tot felul, precum și democrația prost înțe­leasă, mai speră într-o înfrângere a lui Dumnezeu, deși, timp de două milenii, Acesta S-a dovedit de neucis…

El a înviat și reînvie de fiecare dată, în istorie, arătân­du-Se mai puternic decât moartea și decât lumea și, pentru aceasta, Domn al vieții și al universului. Nici iudeii, nici romanii, nici barbarii de orice fel, nici revoluționarii francezi, nici ideologii comunismului ateu și nici democrații anticreștini, așadar, nu au putut și nu-L vor putea omorî pe Dumnezeu, pentru că El este viața însăși (In. 1, 4), „calea, adevărul și viața” (In. 14, 6). El este Stăpânul, El a întocmit legile vieții și tot cel fără de legea Lui este sortit eșecului și morții. Acest lucru nu s-a înțeles suficient până astăzi, în pofida atâtor veacuri de luptă a omului cu Dumnezeu! Nu s-a înțeles că El a venit pentru a fi ascultat, iar nu persecutat ori interpretat în fel și chip; a venit pentru a fi slujit, iar nu ucis… De aceea, este evident că nimeni nu mai are alternativă. Dumnezeu există, oricum, și nu poate fi omorât!...

Dragii mei,

În vechime, arabii aveau o lege interesantă: când se luptau doi viteji, învinsul fie era omorât, fie devenea rob al învingătorului. Prin analogie, de vreme ce Dumnezeu S-a arătat de fiecare dată nemuritor, nu credeți că în lupta omului de veacuri cu El ne-a mai rămas o singură alegere - aceea de a-I sluji Lui?

Înțelegeți, deci, că Domnul este profund prezent în gena ființei noastre și, oricât ar dori-o unii, nu se poate scăpa de El! Este în „softul” nostru, ca făpturi umane, și nimeni niciodată nu-L va putea șterge de acolo! Este viu și nemuritor, iar de vreme ce nu-L putem înlătura nicicum, nu cre­deți că ar fi mai înțelept să devenim slujitori ai Lui și să murim noi pentru El?...
Hristos a Înviat!

† Sebastian Episcopul Slatinei şi Romanaţilor