Hristos Se naşte de fiecare dată când vorbim despre El lumii

- Cuvântul pastoral al Înalt Preasfinţitului Eftimie, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului -

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie, har, milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu, iar de la noi părintească dragoste!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

De fiecare dată când retrăim sărbătoarea Naşterii Domnului, un sentiment de tainică bucurie ne inundă fiinţa. Sufletul nostru comunică cu toţi cei ce aparţin aceleiaşi familii, aceleiaşi tradiţii, Aceluiaşi Hristos. Evenimentul intrării Logosului în istorie rămâne un mister metaistoric, deşi el este cea mai concretă manifestare a lui Dumnezeu în timpul nostru. Cel vechi de zile, născut fără de mamă din Tată necauzat, coboară la noi, prin mamă, fără de tată, pentru ca să înnoiască pe omul cel căzut. Străină minune pentru orice minte, îngerească sau omenească! De vreme ce totul este mister, vă îndemn în această sfântă zi să lăsăm misterul să vorbească despre el însuşi în noi!

Dreptmăritori creştini,

Învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe despre marele eveniment al Naşterii Domnului este, de fapt, revelaţia misterului dumnezeiesc, nu ansamblul unei doctrine abstracte, pe care trebuie să ne-o însuşim. Misterul naşterii este actul divin pe care Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, îl împlineşte în timp, şi are ca scop restaurarea fiinţială a omului căzut, introducându-l în starea paradisiacă iniţială pe care a pierdut-o prin păcat. Biserica noastră rămâne instituţia divino-umană a misterelor şi a revelaţiei.

Sărbătorind taina intrării în timpul nostru a celei de-a doua Persoane a Preasfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, Biserica anunţă lumii, mai întâi, că "Hristos Se naşte", iar în ecoul acestei angelice vestiri distingem deja bucuria anunţului pascal că "Hristos a înviat". Întruparea Logosului divin, ca asumare deplină a firii noastre, este totodată şi înviere, ca biruinţă a morţii, deoarece Iisus istoric este în acelaşi timp şi Dumnezeu adevărat, Ce transcende unităţile de măsurare a timpului, precum şi succesiunea lui, El fiind Creatorul timpului, dar şi Cel care îl asimilează prin răscumpărare, fără a-i fi tributar. Biserica are datoria sfântă să proclame solemn aceste adevăruri tainice, aşa cum un cronicar proclamă intrarea triumfală a unui rege într-o cetate, atunci când se întoarce victorios de la război. În felul acesta, Biserica nu este doar dreptslăvitoare, ci şi mărturisitoare. La început, proclamarea evenimentelor mântuitoare Dumnezeu a conferit-o îngerilor, iar de la Rusaliile universale a conferit-o, prin mandat special, apostolilor şi tuturor acelora care s-au altoit pe viţa Hristos prin succesiune apostolică şi botez. Cu toţii trebuie "să gătim calea Domnului, drepte să facem cărările Lui" (cf. Luca 3, 4), ştiind că Hristos Se naşte şi Hristos înviază de fiecare dată când vorbim cu El sau despre El lumii.

Hristos Se naşte! El Se naşte pentru noi, astăzi, pentru că suntem aici şi am deschis peştera inimii ca să-L primim. De aceea, Crăciunul nu este o zi ca toate celelalte. Este ziua în care misterul sacru te încadrează într-un spaţiu sfânt şi special. Sărbătoarea nu este numai o zi festivă între toate celelalte zile ale anului. E ceva mai mult! Astăzi, eternitatea intră şi umple timpul efemer, iar timpul curgător intră în eternitate, fără să se confunde cu ea. Astăzi, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, "prin Care toate s-au făcut", Se întrupează, devine real în lumea pe care El a făcut-o, dar care, din cauza păcatelor, Îi era ostilă. Astăzi, prin sărbătoarea intrării în timpul nostru a Cuvântului lui Dumnezeu, retrăim re-crearea lumii, cea mai mare revoluţie de la zidirea ei. Astăzi, Biserica de pe pământ se uneşte cu cea din cer pentru a cânta acelaşi imn: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe Pământ pace, între oameni bunăvoire" (Luca 2, 14).

Biserica invită astăzi întreaga lume să adore Cuvântul întrupat, "Lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul" (Ioan 1, 9). La Crăciun este, mai mult ca niciodată, oportun să ne amintim că noi nu avem altă lumină care să ne ghideze prin labirintul acestei lumi decât pe Hristos, Cel Unul născut. În această zi, mai ales, trebuie să cugetăm la faptul că El a coborât din cer pentru a fi lumina lumii, dar şi viaţa ei. A venit, aşa cum afirmă El Însuşi, pentru a fi calea cea pe care, mergând, să putem regăsi şi cunoaşte pe Tatăl şi să ajungem în viaţa cea veşnică: "Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3).

Iubiţi credincioşi,

Înţelegând încă o dată chemarea la unitate a Bisericii şi primind cu bucurie pe Cel ce vine să fie drept cap al ei (cf. Coloseni 1, 18), să ne unim unul cu altul, ca într-un gând să mărturisim: "Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de-o-fiinţă şi nedespărţită". Primindu-L pe Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitor şi Unic Izbăvitor din moartea păcatului, în această zi binecuvântată, noi ne reîntâlnim pentru a sărbători marele mister al dragostei divine răstignite, care ni se oferă ca hrană şi cale, pe care, asumându-ni-le, să putem transfigura fiinţa noastră întru asemănarea cu Dumnezeu şi accede la starea de îndumnezeire.

Hristos, Lumină din Lumina Tatălui, vine să Se nască din pururea Fecioara Maria în peştera din Bethleem. Şi pentru că Se naşte în lume, El Se naşte şi în noi. Prin urmare, şi noi renaştem sau ne re-creăm astăzi, în această zi de mare praznic. Primindu-L pe Cel ce este: "Calea, adevărul şi viaţa", sufletele noastre se reînnoiesc pentru o viaţă nouă şi într-o lumină lină venită din cer. Căci Hristos, invizibil şi impenetrabil în natura Sa dumnezeiască, a devenit vizibil prin asumarea firii omeneşti. Cât de mare este această bucurie nu putem să cuantificăm în termeni umani. Cum să nu exaltăm duhovniceşte, admirând taina întrupării, care este taina mântuirii noastre? Cum să nu ne mirăm când Cel ce locuieşte în pacea şi lumina neapropiată a Tatălui părăseşte tronul slavei Sale şi devine unul dintre noi? Astăzi, icoana Tatălui, din iubire pentru noi, ni se arată, Dumnezeu cel veşnic ţinându-Şi promisiunea dintru început făcută protopărinţilor. El Se face om asemenea nouă, printr-o atitudine chenotică, fără să părăsească sânul Preasfintei Treimi şi Se instalează ca om într-o familie săracă, dar plină de slavă. Dumnezeu alege să Se nască în sânul unei familii şi să crească biologic şi spiritual în felul acesta, pentru a ne arăta că destinul omului este unul comunitar, în relaţie interpersonală cu semenii, familia devenind astfel proiecţia terestră a comuniunii intratrinitare. Dumnezeu, din familia divină a Preasfintei Treimi, vine şi intră într-o familie pământească, arătând prin aceasta că familia este împărăţia lui Dumnezeu în miniatură aici, pe pământ. Biserica născută din coasta străpunsă a lui Hristos pe Golgota şi împlinită prin pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime nu este altceva decât pridvorul împărăţiei celei de sus, a Ierusalimului ceresc.

Iubiţi credincioşi,

Ca în fiecare an, Sfântul Sinod, prin vocea cea mai autorizată a forului nostru suprem bisericesc, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a dispus ca anul care va începe peste câteva zile să pună în dezbaterea clerului şi credincioşilor tema familiei creştine. Minunată idee a Întâistătătorului nostru, deoarece, în ultimul timp, familia trece printr-o mare dificultate. Societatea modernă sau postmodernă tinde să distrugă cea mai sacră celulă a ei, printr-o relativizare a valorilor perene moştenite, oferindu-ne un peisaj eterogen, căruia îi lipseşte coloana vertebrală. În această amalgamare a evenimentelor cotidiene, prezentate cu titlul de ştire, în care axa valorilor nu este inversată, ci bulversată, fundamentele vieţii spirituale creştine trebuie să rămână pentru noi un reper. Secularismul încearcă să-l izgonească pe Dumnezeu din viaţa omului, printr-o relativizare a moştenirii creştine, aşa cum gherghesenii au făcut acum două mii de ani, izgonind pe Hristos din ţinutul lor. Familia este segmentul social cel mai afectat. Căsătoriile de probă sau cele împotriva firii, poligamia, concubinajul, implicaţiile şi rezultatele aberante ale ingineriei genetice, fecundaţia in vitro, tendinţele actuale de imitare a unor curente oculte sau subculturi de import de către tânăra generaţie dau noţiunii de familie un iz arhaic şi desuet, lipsit de actualitate. Peste toate, criza financiară actuală acutizează şi mai mult necesitatea reeşalonării priorităţilor în viaţa fiecăruia dintre noi, în felul acesta distrugându-se inclusiv relaţia reciprocă şi implicită între persoană şi societate. Evoluţia excesivă a civilizaţiei contemporane poate ucide în social cultul şi cultura, care definesc sufletul umanităţii, de aceea este necesară o focalizare introspectivă a omului modern spre ceea ce dă viaţă şi este dinamic în acest imens angrenaj tehnicizant şi anume familia.

Familia creştină trebuie să-şi recâştige demnitatea şi responsabilitatea pe care le-a avut dintotdeauna şi care au fost evidenţiate prin inspiraţie în operele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Sfântul Ioan Hrisostom defineşte căsătoria ca "taină a iubirii", deoarece ea are puterea de a transfigura dragostea naturală, tributară simţualităţii şi trupescului, într-o iubire izvorâtă haric din iubirea divină trinitară interpersonală. În felul acesta, familia devine "icoana vie a lui Dumnezeu", o microbazilică în care Hristos este prezent ca partener de dialog, o prezenţă mistagogică ce face posibilă accederea şi prin intermediul familiei, ca instituţie, spre îndumnezeire.

Problematica socială modernă nu trebuie să destabilizeze familia, ci să o întărească, ştiind că iubirea sinceră oferă puterea de a învinge orice obstacol. Astfel, familia devine o taină a iubirii răstignite şi mântuitoare, finalitatea ei fiind procrearea, dar şi conlucrarea soţilor în vederea mântuirii lor.

Nimic nu poate da sens vieţuirii noastre în acest secol greu încercat decât raportarea la Hristos, Cel care S-a întors din moarte şi Care a umplut de speranţă două milenii de vieţuire creştină. Oricât de grea ni s-ar părea supravieţuirea noastră în aceste circumstanţe, trebuie să medităm la faptul că acum două mii de ani, într-o peşteră sărăcăcioasă, Cel ce a făcut cerul şi pământul, neştiut, alături de Fecioara Maria şi de dreptul Iosif, fără a aştepta onoruri, a primit destinul de rob în slujba Umanităţii pe care a creat-o. Această meditaţie dintr-o sfântă zi de praznic ne va face să păşim într-un alt nivel al înţelegerii duhovniceşti, care este adevărata sursă de viaţă în Hristos. Avându-l pe Hristos născut în noi, vom putea întotdeauna şi oriunde depăşi toate neajunsurile pasagerei existenţe în care ne aflăm.

Fie ca Hristos născut în Casa pâinii să reverse peste lume pace, belşug şi bună-înţelegere, iar celor încredinţaţi nouă spre păstorie din cuprinsul arhiepiscopiei noastre, cler şi credincioşi, le mulţumesc că au dat dovadă de solidaritate creştină, sărind în ajutorul celor care în vara acestui an au fost greu încercaţi din cauza revărsarii apelor. Pe toţi vă asigur de toată dragostea mea.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin!

Al vostru păstor şi pururea către Domnul rugător,

† Eftimie,

Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului