În noaptea când S‑a născut Pruncul Iisus într‑o peșteră lângă Betleem, o ceată de îngeri cânta: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Cântarea aceasta ne arată că Naşterea Domnului Iisus Hristos uneşte cerul şi pământul, îngerii şi păstorii, slava lui Dumnezeu şi smerenia Copilului nevinovat, darurile scumpe ale magilor şi sărăcia Mamei‑Fecioare.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu este singura nădejde posibilă
Din nou sărbătoarea Crăciunului atinge inimile noastre cu o frumuseţe negrăită. Iarăşi ne copleşeşte bucuria colindelor şi ne înduioşează faptul că Dumnezeu Se face Prunc pentru ca noi să credem în El şi să-L iubim. El Se face Prunc şi Se pune cu încredere în braţele noastre, spunându-ne: „Ştiu că strălucirea şi măreţia Mea te înspăimântă. Ei bine, pentru ca să nu te înfricoşezi, Eu vin deci la tine ca Prunc, pentru ca tu să poţi să Mă primeşti şi să Mă iubeşti”.
Crăciunul este deci sărbătoarea care ne îndeamnă să cugetăm la taina Înomenirii Fiului lui Dumnezeu, Care a coborât din cerul Său pentru a lua trupul nostru. Dumnezeu S-a întrupat, a devenit om ca noi şi astfel ne-a deschis drumul spre Tatăl ceresc, spre comuniunea deplină cu El în iubire. Sfântul Ioan Evanghelistul stăruie asupra acestui adevăr, spunând: „Cuvântul S-a făcut trup”. Acest lucru, trebuie să recunoaştem, este deosebit de uimitor. Măreţia acestui eveniment ne cutremură şi astăzi, după atâtea secole de viaţă creştină. Fiul lui Dumnezeu, Creatorul lumii, prin Care au fost create toate lucrurile, devine unul dintre noi, lucrând cu mâini omeneşti, gândind cu minte omenească, voind cu voinţă omenească, iubind pe oameni cu inimă omenească. El S-a născut din Preacurata Fecioară Maria, făcându-Se asemenea nouă întru toate, afară de păcat. Mai precis, prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a parcurs ca om itinerarul vieţuirii pământeşti, intrând în timpul nostru, pentru a ne comunica însăşi viaţa Sa dumnezeiască. El a făcut aceasta nu cu strălucirea unui suveran, Care supune lumea prin puterea Sa, ci în umilinţa unui Prunc, născut dintr-o Fecioară şi culcat în ieslea unei peşteri.
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Înomenirea Fiului lui Dumnezeu ne-a arătat că prin iubire am fost creaţi şi prin iubire am fost salvaţi de la înstrăinare şi moarte. Chiar dacă Dumnezeu a scos pe Adam din Rai în urma păcatului strămoşesc, lumea nu a fost părăsită de Dumnezeu. Mai mult, imediat după izgonirea din Grădina Edenului, omul a primit vestea unui nou început prin Înomenirea Fiului Celui Preaînalt. Astfel, Întruparea devine singura nădejde posibilă a acestei comuniuni cu Dumnezeu şi totodată începutul realizării ei. Dacă omul, creat de Dumnezeu, a căzut prin neascultare, rătăcind într-o existenţă fără de Dumnezeu, prin Naşterea, Jertfa şi Învierea Fiului lui Dumnezeu noi toţi am fost mântuiţi şi îndumnezeiţi. Deci, Cel Care a reînnoit toate întru Sine salvează pe Adam şi pe urmaşii lui, ajunşi în această stare de decădere. Păcatul lipsise pe Adam de comuniune în iubire cu Dumnezeu, ajungând incapabil de dialog firesc cu Creatorul său, fiind aservit lumii materiale. Totodată, înstrăinarea de Dumnezeu şi de firescul său a făcut ca omul să se arunce dincolo de Creatorul său, ajungând pradă propriei rătăciri. Despărţit de iubirea lui Dumnezeu prin neascultare, omul a fărâmiţat natura umană şi, odată cu ea, a risipit unitatea dintre sine şi urmaşii săi, împotrivindu-i pe unii faţă de alţii prin lipsă de iubire. Trăind în această stare de confuzie generalizată, omul a înlocuit iubirea de Dumnezeu cu iubirea de sine, dând naştere tiraniei şi idolatriei.
Acest gol de iubire dintre Dumnezeu şi oameni are o dublă consecinţă, atât trupească, cât şi sufletească. Pe de o parte, păcatul a întunecat mintea omului, iar, pe de alta, vinovăţia i-a trezit sentimentul temerii de pedeapsă. Întrebarea Domnului Dumnezeu din Rai: „Adame, unde eşti?” ne arată atât starea sufletească a omului, ca urmare a păcatului, cât şi locul lui de refugiu. Aceasta înseamnă că Adam a introdus în creaţie un „unde” ca loc al trăirii fără Dumnezeu. Dumnezeu nu este „undeva”, ci este în viaţa noastră, El este locaşul tuturor celor mântuiţi, după cum spune Psalmistul: „Fii mie Dumnezeu ocrotitor şi loc întărit, ca să mă mântuieşti”. Prin urmare, „cel ce nu se împărtăşeşte de iubirea lui Dumnezeu, spre a primi din relaţia cu El fericirea, va fi asemenea unui organ al trupului lipsit cu totul de lucrarea de viaţă dătătoare a sufletului”. Ca atare, omul ajunsese o mlădiţă uscată, vrednică de focul cel veşnic. Din iubire, Dumnezeu, Părintele nostru, S-a dat pentru fiecare dintre noi pe măsura comuniunii şi iubirii noastre cu El. Aşadar, între El şi noi nu este nici un interval, dimpotrivă, omul sporeşte în viaţa duhovnicească fără să se oprească vreodată în comunicare şi iubire cu Dumnezeu. În acest sens, viaţa noastră în Dumnezeu este o odihnă fericită şi statornică, noi fiind cuprinşi într-o înaintare veşnică în iubirea Preasfintei Treimi. [...]
Dreptmăritori creştini,
Praznicul Naşterii Domnului este un puternic stimulent pentru a ne întreba cu privire la credinţa noastră, care nu trebuie să fie limitată la sfera sentimentului, a emoţiilor, ci trebuie să intre în concretul vieţii noastre, adică trebuie să atingă viaţa noastră de fiecare zi şi s-o orienteze spre Dumnezeu. De când ne-a făcut, Dumnezeu nu a încetat să ne arate cum să trăim şi să-L iubim. În acest context trebuie să precizăm că un loc privilegiat pentru a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu este familia. Această celulă de bază a vieţii este prima şcoală pentru a comunica noilor generaţii credinţa şi iubirea. Biserica noastră vorbeşte despre părinţi ca despre primii învăţători ai iubirii lui Dumnezeu, chemaţi să redescopere misiunea lor. Ei sunt aceia care trebuie să-şi asume responsabilitatea în educarea, în deschiderea conştiinţelor celor mici la iubirea lui Dumnezeu. Această slujire fundamentală pentru viaţă face din părinţi să fie primii învăţători ai credinţei pentru copiii lor. Înainte de toate, atenţia părinţilor trebuie să fie înţeleaptă, mai ales când este vorba de a răspunde unor posibile neînţelegeri religioase prezente în sufletul celor mici. Pe lângă această grijă, părinţii trebuie să comunice fiilor şi fiicelor lor bucuria Mântuitorului Hristos şi învăţătura Evangheliei Lui în perspectiva nădejdii creştine. Tocmai în acest context este important să îi ajutăm pe toţi membrii familiei să înţeleagă că iubirea şi credinţa nu sunt o povară, ci un izvor de bucurie profundă. Credinţa oferă cunoaşterea lucrării lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru noi din iubire. În sfârşit, familia trebuie să aibă o capacitate de ascultare şi de dialog, adică să fie un mediu de iubire în care se învaţă unimea omenească şi se dobândeşte răbdarea de a rezolva neînţelegerile în dialog.
Preaiubiţi părinţi din parohii şi mănăstiri,
Ştiu cât efort, curaj şi râvnă depuneţi în lucrarea din fiecare zi pentru ca Biserica noastră Ortodoxă să se arate loc al iubirii dumnezeieşti şi părinteşti. Biserica, Trup viu al Mântuitorului Hristos, are misiunea de a prelungi pe pământ prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu şi de a deschide lumii iubirea şi lumina lui Dumnezeu. Cu adevărat merită să vă jertfiţi toată viaţa lui Dumnezeu, să creşteţi în fiecare zi în iubirea Lui şi să vă simţiţi chemaţi să vestiţi bunătatea Lui tuturor oamenilor. Vă încurajez, aşadar, în misiunea dumneavoastră: semănaţi în lume cuvântul Evangheliei şi împărtăşiţi tuturor credincioşilor dragostea dumnezeiască şi harul sfinţitor al Sfintelor Taine. Prăznuind Naşterea Domnului, să ne hotărâm fără teamă şi fără ezitare să-L urmăm pe Domnul slavei pe drumul Său spre cruce şi Înviere. Să acceptăm cu răbdare şi credinţă orice suferinţă, având convingerea că Domnul S-a făcut om, a învins pentru noi puterea răului care întunecă totul şi a făcut să răsară o lume nouă, a luminii, a adevărului şi a bucuriei. Domnul nu va înceta să binecuvânteze cu roade îmbelşugate lucrarea sfinţiilor şi frăţiilor voastre.
Pe dumneavoastră, credincioşii noştri, fraţi şi surori, vă îndemnăm să aprofundaţi taina Crăciunului, în care Dumnezeu Se apropie de noi, ne arată demnitatea incomparabilă a oricărei vieţi umane. Pentru aceasta, în planul Său de iubire, încă de la creaţie, Dumnezeu ne-a încredinţat familia întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, chemând-o la misiunea preaînaltă de a fi vatră fundamentală a societăţii şi adevărată Biserică. Cu această certitudine, voi, dragii mei, trebuie să fiţi, în mod special pentru copiii voştri, semn real şi vizibil al iubirii Domnului nostru Iisus Hristos faţă de Biserică. Lumea are nevoie de mărturia credinţei şi iubirii dumneavoastră, de unitatea dumneavoastră şi de capacitatea de a apăra viaţa umană.
Aşadar, vă îndemn pe toţi, părinţi, maici, fraţi şi surori, să nu ezitaţi să-L urmaţi pe Mântuitorul Iisus Hristos. În El găsiţi adevărul despre Dumnezeu şi despre om, viaţă şi mântuire. El ne ajută să înfrângem greutăţile noastre, să ieşim din ambiţiile noastre şi să învingem pe cel rău. Cel care face răul, cel care comite păcatul, este rob al păcatului şi nu va ajunge niciodată la libertate, ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul. Numai renunţând la ură şi la împietrirea inimii vom fi liberi şi vom duce o viaţă nouă în Duhul Sfânt.
Fiind convins că Mântuitorul Hristos, Cel Ce S-a născut în peştera din Betleem, este Calea, Adevărul şi Viaţa, vă încredinţez iubirii şi harului Lui care vă va ajuta în toate zilele vieţii dumneavoastră. Credinţa în El întăreşte viaţa noastră, alimentează speranţa într-o lume mai bună, creează condiţii prielnice pentru pacea lumii şi stabileşte direcţii solide pentru generaţiile viitoare.
Felicitându-vă pe toţi cu ocazia marelui praznic al Naşterii Domnului şi cu prilejul Anului Nou, vă urez din tot sufletul sănătate, pace, prosperitate şi ajutor cu prisosinţă de sus, în urmarea statornică a Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!
Sărbători fericite! La mulţi ani!
Al vostru rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt către Domnul,
† Irineu
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei