Învierea Domnului - sămânţa vieţii într-o cultură a morţii

(Scrisoare pastorală la slăvitul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos)

Iubiţilor fraţi preoţi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor a lui Dumnezeu, har îmbelşugat, lumină îndestulătoare şi bucurie sfântă de la Hristos Cel Înviat, iar din parte-mi, părintească îmbrăţişare

„Astăzi a eliberat Domnul din tirania diavolului firea omenească şi a întors-o la nobleţea ei de mai înainte. Când văd pârga mea că a biruit aşa moartea, nu mă mai tem de război, nu mă mai înfricoşează lupta. Nu mă uit la slăbiciunea mea, ci caut la puterea nespusă a Aceluia care să lupte împreună cu mine."¹

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare, iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători, Hristos a înviat!

Sfintele Evanghelii ne relatează faptul că, atunci când se îngâna ziua cu noaptea, femeile mironosiţe se duceau înspre mormântul unde era îngropat Domnul Hristos, pentru ca să-L ungă, conform datinii evreieşti, „cu miresmele pe care le pregătiseră" (Luca 24, 1). Suferinţa şi răstignirea lui Hristos din Vinerea Mare au fost atât de covârşitoare, încât sufletele lor erau cernite de durere şi tristeţe, nemaiputând să îşi aducă aminte de făgăduinţa că Mirele lor cel iubit va învia a treia zi „după Scripturi" (I Corinteni 15, 4). Cu alte cuvinte, înseşi inimile sfintelor femei purtătoare de mir erau locuite de convingerea că moartea este invincibilă, atâta vreme cât nu le-a trecut nicio clipită prin minte gândul că s-ar putea ca Hristos să fi înviat, precum le-a făgăduit. Unicul lor gând, care nu le dădea pace, era cel legat de piatra de la uşa mormântului: „Şi ziceau între ele: cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului" (Marcu 16, 3). Deci, nu mai aveau memoria şi energia Învierii, ci erau cuprinse de memoria şi energia morţii, care se aşeza ca o piatră pe mormintele inimilor lor. Pe cât de adânc era încrustată în inima lor realitatea morţii lui Hristos, pe atât de inexistentă era perspectiva Învierii Lui. Moartea era unicul vector, unica direcţie care le jalona trăirile lăuntrice. Ajunse în faţa mormântului, spre marea lor uimire şi de nedumerire (Luca 24, 4), îl găsesc gol. De fapt, nu era gol, ci era plin de lumina Învierii lui Hristos, iar doi îngeri îmbrăcaţi „în veşminte strălucitoare" (Luca 24, 4) au pus o întrebare crucială: „De ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat" (Luca 24, 5). Într-o exprimare mai lapidară, am putea transpune astfel cuvintele îngerilor: de ce căutaţi viaţa în locul unde este moartea? Experienţa aceasta minunată şi uimitoare este similară cu dimineaţa în care te trezeşti după un coşmar îngrozitor şi realizezi că nimic nu este adevărat. Totul a fost un vis, nu realitate.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Sunt nenumărate momentele, în peregrinarea noastră pământească, când în loc să căutăm viaţa, noi căutăm moartea. Trist este, din păcate, că nu avem în niciun fel conştiinţa că devenim, pe nesimţite, apostoli ai culturii morţii, care transformă omul şi trăirea lui într-o ideologie. Ştim, cu certitudine, din istoria recentă că, de fapt, orice fel de ideologie ucide omul ca persoană unică, ca dar al lui Dumnezeu şi bucurie pentru semeni. Ideologie a fost nazismul, ideologie a fost comunismul şi ideologie este marxismul cultural al vremurilor noastre, care poartă masca multiculturalismului, adică a comunismului postmodern ca atentat la persoană şi impunerea cu orice preţ a drepturilor minorităţilor de toate felurile. Pentru „omul recent" nu contează ce este omul în datele lui naturale şi biologice, care implică diferenţierea genetică pe sexe, nu mai contează tradiţia şi valorile perene rezultate din parcurgerea timpului istoriei, ci este relevantă doar interpretarea omului ca entitate pur ideologică, care poate fi oricând alterată şi manevrată spre bunul plac al celor care vor cu orice preţ să ne egalizeze, în care omul tradiţional să fie considerat înapoiat, în care omul credincios să fie privit şi tratat ca prost şi în care omul să fie valorizat şi tranzacţionat ca acţiune de schimb la indicele bursei ideilor progresiste.

Iubiţi credincioşi,

Cultură a morţii înseamnă să validezi, ca fiind raţional, binefăcător şi progresist, păcatul în toate ipostazele lui, „pentru că plata păcatului este moartea" (Romani 6, 23) şi pentru că orice păcat poartă în sine germenele catastrofal şi hidos al morţii spirituale. Cultură a morţii sau a căuta „viaţa" în moarte, aşa cum sună sloganul „îmi trăiesc viaţa şi cu asta, basta", înseamnă să aperi pseudo-dreptul la avort, fără să te gândeşti la dreptul la viaţă al pruncului nenăscut şi care nu se poate apăra în faţa impulsului criminal al mamei; înseamnă să fii corupt, fără să te gândeşti că omori economia ţării şi bunăstarea cetăţenilor ei prin îmbogăţire necuvenită şi goană murdară după bani, aşa cum ne spune înţeleptul Solomon în Pildele sale că „cel ce primeşte mită se nimiceşte pe sine, iar cel ce urăşte mita, acela va fi viu" (Pilde 15, 27); cultură a morţii înseamnă să transformi o „ură spontană", ca cea a lui Cain asupra lui Abel, într-o „ură organizată"², aşa cum o regăsim în politica românească, fără să realizezi că în felul acesta devii agentul dezbinării propriului tău popor; cultură a morţii înseamnă să multiplici calomnia şi vorba ocolită, sub umbrela libertăţii de exprimare, aşa cum se întâmplă, aproape la tot pasul, în presa românească – sunt puţine excepţii – , fără să iei în calcul că poţi desfiinţa şi murdări pentru totdeauna, dar nu şi pentru veşnicie, destinul pământesc al unui om; cultură a morţii înseamnă să transformi minciuna într-o realitate „atotcuprinzătoare", adică „toată lumea minte şi minte în toate direcţiile. Se minte „cât vezi cu ochii", de la indicatorii economici şi până la sentimentele care îi animă pe oameni, de la ziare, radiouri şi televiziuni şi până la felul în care se face literatură, se pictează sau se compune"3; cultură a morţii înseamnă să nu mai crezi în înviere, aruncându-te în braţele zeului consumismului, care îţi dă sentimentul că totul trebuie trăit aici, pentru că „doar o viaţă avem", fără să constaţi că realitatea vieţii veşnice este iminentă, indiferent dacă crezi sau nu în ea, adică de ceea ce îţi este frică tot nu scapi; cultură a morţii înseamnă doar să auzi de înviere, fără să o fi văzut în viaţa ta, în inima ta, în sufletul tău, aşa cum se spune în cântarea pascală „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus (...)"⁴ sau cum frumos spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Cei mai mulţi oameni cred în Învierea lui Hristos, dar foarte puţini sunt cei ce o au şi o văd în chip curat"⁵; cultură a morţii înseamnă să ignori prigonirea şi omorârea creştinilor din Orientul Mijlociu, pentru că noi, europenii, ne-am uitat, premeditat şi programat rădăcinile creştine; cultură a morţii înseamnă toate atentatele teroriste islamice, care sunt minimalizate, corect politic vorbind, prin expresia „au fost provocate de musulmanii radicalizaţi"; cultură a morţii înseamnă să absolutizezi drepturile copiilor sau ale elevilor în defavoarea autorităţii neagresive şi a demnităţii spirituale ale părinţilor sau ale profesorilor, fără să iei în calcul că în felul acesta atât copiii, cât şi elevii vor fi transformaţi în nişte fiinţe care ştiu doar să aibă pretenţii arogante, rupte de responsabilitatea faptelor; cultură a morţii înseamnă să nu ne doară sufletul pentru tinerii care îşi desfigurează viaţa prin consumul de droguri, prin accesul direct la pornografie, care are efecte toxice asupra curăţiei minţii şi a inimii, asupra frumuseţii relaţiei dintre un bărbat şi o femeie şi asupra calităţii duhovniceşti a lăuntricului, pentru că „multiplicarea dorinţelor" „conduce la o oboseală a voinţei, stare numită epuizarea eului"⁶.

Iubiţi creştini,

Cultura morţii poate fi învinsă prin cultura învierii, care înseamnă că „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Hristos, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi păcatului. Căci Cel care a murit împreună a fost curăţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El" (Romani 6, 6-8). Cultură a învierii înseamnă că Hristos este „lumină, viaţă, înviere şi adevăr. Lumină, ca Cel ce dă strălucire sufletelor, alungă întunericul neştiinţei, luminează mintea spre înţelegerea lucrurilor tainice şi arată tainele care nu pot fi văzute decât de cei curaţi cu inima; Viaţă, ca Cel ce dă sufletelor ce Îl iubesc pe Domnul puterea de a se mişca spre cele dumnezeieşti; Înviere, ca Cel ce ridică mintea din alipirea moartă de cele materiale, curăţind-o de toată stricăciunea şi amorţirea; Adevăr, ca Cel ce dăruieşte celor vrednici deprinderea neschimbăcioasă a celor bune"⁷.

De aceea, vă îndemn stăruitor să fugiţi de cultura morţii şi să îmbrăţişaţi cultura învierii, care vă va învrednici de comuniunea cu Hristos cel Înviat, vă va ajuta să sorbiţi din lumina şi bucuria Paştilor, care sunt adevărata noastră trecere de la moarte la viaţă, de la păcat la virtute, de la întuneric la lumină, de la non-sens la rostul vieţii noastre.
Fie-vă sărbătorile luminoase, paşnice şi pline de adevărul salutului pascal: Hristos a înviat!

Al vostru părinte şi prieten de tot binele voitor şi fierbinte rugător,

† Părintele Episcop IGNATIE al Huşilor

Note bibliografice

¹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi (Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, seria nouă, 14), traducere din limba greacă veche de pr. prof. Dumitru Fecioru, introducere de ierom. Policarp Pârvuloiu, Bucureşti, Editura Basilica, 2015, pp. 175-176;
² Gabriel Liiceanu, Despre ură, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, pp. 52, 58
³ Idem, Despre minciună, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, p. 66;
⁴ Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paşti, în Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 20;
⁵ Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze (Scrieri II), traducere de diac. Ioan Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, p. 174;
⁶ Diacon Adrian Sorin Mihalache, Eşti ceea ce trăieşti. Câteva date recente din neuroştiinţe şi experienţele duhovniceşti ale Filocaliei (colecţia Media Christiana-seria Lumina), Bucureşti, Editura Trinitas, 2017, pp. 43-44;
⁷ Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu (a doua sută, cap. 70), traducere din greceşte, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, pp. 190-191.