Lumina iubirii jertfelnice străbate veacurile

În acest an, închinat în Patriarhia Română Sfinţilor Martiri Brân­co­veni, la îm­pli­ni­rea a 300 de ani de la mărturisirea lor de credinţă pecetluită cu sânge, am dorit, prin toate mani­fes­tă­rile pe care le-am organizat, să întipărim în inimi şi în cugete, spre aducere aminte, chipul luminos al acestor mărturisitori ai credinţei trăite întru Hristos, pildă de iubire jertfelnică şi statornică faţă de Biserică şi de poporul român.

Cinstirea memoriei Sfinţilor Brâncoveni a avut în acest an comemorativ un dublu aspect: pe de o parte, evocarea moş­te­ni­rii spirituale a marelui domnitor martir ne-a condus spre o experienţă liturgică şi misionar-pas­to­rală de mare intensitate. Oma­gierea liturgic-misionară a Sfinţilor Martiri Brâncoveni a fost împlinită prin săvârşirea de rugăciuni, slujbe, procesiuni şi pelerinaje cu sfintele sale moaş­te, aşezate, după deshumarea de la Biserica Sfântul Gheorghe - Nou din Bucureşti, într-o raclă din argint aurit, împodobită cu motive stilistice brâncoveneşti. Astfel, în acest an, mănăstirile brâncoveneşti au primit binecuvântarea ctitorului, cinstit de data aceasta ca sfânt al Bisericii Ortodoxe Române.

Dimensiunea ştiinţific-academică a omagierii Sfinţilor Brân­coveni s-a manifestat în mod cumulativ, prin publicarea de lucrări de specialitate, organizarea de manifestări ştiinţifice - congrese, colocvii, seminarii, con­ferinţe -, menite să evoce şi să readucă în prim-plan jertfa, personalitatea acestor binecre­din­cioşi mărturisitori ai Or­to­do­xiei, realizările în plan politico-diplomatic, precum şi im­pu­nă­toa­rea operă cultural-spirituală a Sfântului Constantin Brân­co­veanu.

În cadrul acestei Conferinţe pas­toral-misionare dedicate moş­tenirii culturale şi spirituale a Sfântului Constantin Brân­co­vea­nu, cele două dimensiuni ale venerării lor, rugăciunea Bise­ricii şi evocarea ştiinţifică, se în­tre­pătrund.

Voievodul Constantin Brân­co­­veanu a domnit în împrejurări cri­tice, pe care a reuşit multă vreme să le domine cu multă în­ţe­lepciune, echilibru, pre­ve­de­re şi discernământ, fiind un abil di­plo­mat şi un domnitor patriot. Într-o epocă atât de frământată, domnia sa, îndelungată şi rodnică, îmbrăţişând un sfert de veac, între 29 octombrie 1688 şi 24 martie 1714, a însemnat o perioadă de stabilitate şi dezvol­ta­re. Probabil cea mai izbutită ca­­rac­terizare a acestui domn creş­tin aparţine Sfântului An­tim Ivi­rea­nul, Mitropolitul Ţării Ro­mâneşti: „străluceşte într-însa şîn persoana saţ domneasca mare podoabă, dar înfru­mu­se­ţată cu bunătatea faptelor, înţe­lep­ciunea cea politicească, dar unită cu râvna cea creştinească, sfatul cel mare, dar însoţit cu puterea legilor, dreptatea cea cu socotinţă, dar împreună cu blân­deţe şi cu îndelungă răbdare“ 1.

Spirit cu un vast orizont cul­tu­ral, educat în mediul căr­tu­ră­resc din jurul familiei Can­ta­cu­zino şi înconjurat de minţi luminate, voievodul Constantin Brân­coveanu a acordat un sprijin generos culturii naţionale. În mod evident, şcoala, tiparul şi arta au fost priorităţile unui pro­gram cultural izvorât din iu­b­i­rea de neam, voievodul manifes­tând în tot cursul domniei sale o preocupare tenace pentru luminarea poporului prin învă­ţă­tură, pentru cultura tipărită şi pentru cultivarea frumosului în artă.

„Mult s-a silit - afirmă căr­tu­ra­­rii Şerban şi Radu Greceanu - şi nevoit ori cu ce mijloc de a a­duce învăţătură şi ştiinţă în su­fle­t­ele omeneşti, lucru iubit de Dum­nezeu şi folos de obşte, mai vâr­tos rodului nostru românesc“ 2. Domnitorul a fost un ctitor al învăţământului românesc de toate nivelurile, de la cel ele­men­tar, căruia, prin tipografiile dom­neşti, i-a oferit manualele de studiu, la cel superior, care a atins în epoca brâncovenească o calitate ce-i permitea să rivali­ze­ze cu Marea Şcoală a Pa­tri­ar­hiei Ecumenice. Astfel, domnitorul a renovat în anul 1694 şi a re­organizat în anul 1707 Aca­de­mia Domnească de la Mă­năs­ti­rea Sfântul Sava din Bucureşti, întemeiată de predecesorul său, Şerban Cantacuzino; i-a asigurat un corp de profesori reputaţi şi o programă menită a da cursanţilor o solidă educaţie. To­todată, voievodul a făcut acestei Academii însemnate danii, adu­cătoare de venituri care să-i asigure întreţinerea, şi a înzestrat-o cu o bogată bibliotecă. Pres­tigiul acestei instituţii de în­văţământ superior ajunsese atât de ridicat, încât era frecventată de numeroşi elevi din Bal­cani sau din Rusia, fiind, alături de Academia Patriarhiei Ecu­me­nice, principalul centru al învăţământului răsăritean.

Prin burse acordate celor mai merituoşi elevi şi prin atragerea la curtea sa a unor minţi luminate, voievodul a creat o gene­ra­ţie de cărturari de mare valoare, cărora le-a asigurat cadrul prielnic pentru o activitate creatoare.

De asemenea, domnitorul a sprijinit activitatea tipografică, aşezată dintru început sub oblă­du­irea Bisericii, recunoscând acesteia misiunea de luminare a poporului. S-au înfiinţat, din ve­ni­turile domniei, noi tipografii la Buzău, Snagov, Râmnicu Vâlcea şi Târgovişte, în care au văzut lumina tiparului un număr impresionant de scrieri, majorita­tea acestor titluri fiind în limba română. Ponderea cea mai importantă o deţine, ca şi în de­ce­niile trecute, cartea de cult, însă se constată tot mai mult o diversificare a publicaţiilor atât teologice (cărţi de învăţătură cre­şti­nă şi zidire duhovnicească, scri­eri parenetice şi pastorale), cât şi laice (lucrări istorice şi scrieri sa­pienţiale). Având credinţa că adevărul trebuie să fie îm­păr­tă­şit, tipăriturile brâncoveneşti s-au împărţit în dar „spre folosul de obşte al neamului ro­mâ­nesc“ 3. Acest imens volum de carte, care a circulat în întreg spaţiul românesc, a transmis mesajul unităţii de neam, origine, limbă şi cultură a românilor şi ho­tă­rârea Bisericii şi a instituţiei dom­neşti de a depăşi definitiv epoca slavonismului cultural.

Totodată, în contextul intensificării prozelitismului altor con­fesiuni, mai cu seamă în Tran­silvania, unde credincioşii ortodocşi erau expuşi presiunilor de catolicizare ale autorităţilor de la Viena, tiparul a fost pus în sluj­ba apărării dreptei credinţe, re­­cunoscându-i-se însem­nă­ta­tea în lucrarea apologetică a Bi­se­ricii. Slujind cu râvnă Or­to­do­­xia, domnitorul a pus la dispo­zi­ţia teologilor ortodocşi tipogra­fiile domneşti, în care au apărut lucrări apologetico-polemice me­ni­te a contracara prozelitis­mul catolic şi protestant. „Ca un iubitor de patrie ce era“ 4, prin protecţia pe care a arătat-o Bisericii Ortodoxe din Transilvania, domnitorul slujea şi neamului românesc, intuind că atragerea ro­mâ­nilor la catolicism, sau la o altă confesiune, ar fi putut implica şu­brezirea conştiinţei naţionale şi pierderea identităţii.

Având, potrivit cronicarului Radu Greceanu, „mare râvnă şi fierbinte dragoste spre a zidi şi înfrumuseţa locaşurile lui Dum­nezeu“ 5, binecredinciosul vo­ie­vod Constantin Brâncoveanu a ctitorit un mare număr de lo­ca­şuri sfinte, toate purtând am­pren­ta specifică a stilului artistic căruia voievodul martir i-a îm­prumutat numele, adică sti­lul brâncovenesc. Pecetea acestui stil original rezidă în sinteza armonioasă dintre tradiţia bi­zan­tină, arta populară şi influ­en­ţele occidentale şi orientale, iar elementele sale definitorii sunt: unitatea de concepţie, omo­­genitatea motivelor, clarita­tea şi echilibrul compoziţional, ar­monia liniilor, fastul decorativ, atenţia pentru detaliu, gustul spre rafinament şi somptuos. Graţie actului ctitoricesc domnesc, Ţările Române s-au îmbogăţit cu nepreţuite podoabe ale arhitecturii ecleziale şi laice, de la mari ansambluri mă­năs­ti­reşti, precum Hurezi, Sâmbăta de Sus, Mamul şi Surpatele, sau biserici, de pildă, cele de la Doi­ceşti, Ismail sau Făgăraş, până la impresionantele curţi dom­neşti şi palate de la Bucureşti şi Târgovişte, Potlogi şi Mogoşoaia. În strânsă relaţie cu realizările din domeniul arhitecturii, cu­nosc o dezvoltare fără precedent artele plastice şi cele decorative. Toate expresiile artei brânco­ve­neşti în arhitectură, sculptură, pictură murală şi de icoane, sau în arta metalelor preţioase, a bro­deriilor şi a miniaturii, ilustrează simţul estetic rafinat şi spiritul eclectic al epocii.

Domnitorul Constantin Brân­c­­oveanu a fost un sprijinitor al Ortodoxiei ecumenice şi binefacerile sale s-au revărsat cu generozitate asupra întregului Răsărit ortodox. Patriarhia Ecu­menică, Patriarhia Ale­xan­driei, aşezămintele ortodoxe din insula Halki, din Sfântul Munte Athos, de la Locurile Sfinte de la Ierusalim şi Sinai au beneficiat de însemnate danii în bani, odoare şi obiecte de cult, în­chi­nări de mănăstiri. În afara ajutoarelor materiale, domnitorul român s-a îngrijit de publicarea cărţilor de ritual şi de în­vă­ţă­tu­ră necesare credincioşilor or­to­docşi de limbă greacă, arabă şi geor­giană. A fost, aşa cum recu­nosc cu multă admiraţie în­vă­ţa­ţii greci înşişi, „zelos sprijinitor al învăţăturii greceşti şi bine­fă­că­torul cel mai uman al elini­lor“ 6, „adăpostul de obşte al acestui neam nenorocit“ 7. Dacă încercarea de a întemeia o tipografie pusă în slujba Patriarhiei Ecu­me­nice a eşuat, binecredinciosul voievod a dăruit Patriarhiei An­ti­ohiei şi Bisericii Georgiei două tiparniţe complete care au impulsionat viaţa culturală a creş­ti­nilor arabi şi georgieni. Putem afirma, aşadar, fără nicio exage­rare, că Ţara Românească a fost în epoca brâncovenească principalul centru de iradiere a culturii ortodoxe în sud-estul Eu­ro­pei.

Sfântul Voievod Martir Con­stan­tin Brâncoveanu a fost, aşa­dar, un creator de cultură, un ge­neros mecena al literelor şi ştiinţei, un domnitor care a do­bân­dit nemurirea în conştiinţa poporului prin „faptele cele mult lăudate şi de toată suflarea ţării acesteia cinstite şi iubite“ 8, dar, totodată, a fost un fiu devotat al Bisericii Ortodoxe, un mare ctitor iubitor de Hristos şi de Bi­se­rică, un model de viaţă virtu­oa­să şi de statornicie întru dreapta credinţă.

Învăţăm de la Sfântul Vo­ie­vod Martir Constantin Brân­co­vea­nu râvna de-a sluji Orto­do­xia şi neamul românesc, con­şti­inţa responsabilităţii şi smerenia cu care a purtat „jugul domniei“ - sintagmă ce revine de mai multe ori în corespondenţa sa, iu­birea jertfelnică faţă de Hris­tos şi Biserica Sa, dărnicia care în­tăreşte comuniunea cu Dum­nezeu şi cu semenii, statornicia în credinţă lipsită de orice um­bră de dispreţ şi de respingere faţă de cei de altă confesiune, dâr­zenia, curajul mărturisirii şi seninătatea în faţa morţii marti­rice, devenind măsura demni­tă­ţii creştine româneşti în timp de încercare.

Răzbate peste veacuri, consemnat de secretarul său, Anton Maria del Chiaro, îndemnul evan­ghelic al voievodului, rostit fiilor săi, plin de curaj şi demnitate, în ziua de 15 august 1714, în momentul în care a preferat moartea decât să se lepede de credinţa creştină: „Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să ne mântuim sufletul şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru“ 9.

Să cinstim în duh de ru­gă­ciu­ne credinţa jertfelnică faţă de Bi­serică şi neam şi testamentul de iubire nemărginită faţă de Dumnezeu al Sfinţilor Martiri Brâncoveni - Con­stan­tin Vo­ie­vod şi cei patru fii ai săi, Con­stan­tin, Ştefan, Radu şi Matei, îm­preună cu sfetnicul Ianache Văcărescu, având în­cre­dinţarea că sunt „ocrotitori şi rugători pentru Biserica şi neamul românesc“, după cum mărturisim şi în condacul ce le este închinat, şi că Dumnezeu primeşte rugăciunile celor care L-au mărturisit înaintea oamenilor cu preţul vieţii lor (cf. Luca 12, 8).

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*Cuvânt rostit la deschiderea lucră­ri­lor Conferinţei pastoral-misionare a Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti - 19 noiembrie 2014, Ploieşti - 20 no­iem­­brie 2014.

Note

1 Sf. Antim Ivireanul, „Scrisoare dedicatorie“, în: Ciasoslov, Târgovişte, 1715. Vezi Ion Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche 1508-1830, tomul I: 1508-1716, Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, Sta­bilimentul Grafic J.V. Socec, 1903, p. 496.

2 Şerban şi Radu Greceanu, „Predoslovie“ la Sfântul Ioan GurĂ de Aur, Mărgăritare, Bucureşti, 1691, în: I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche 1508-1830, tomul I: 1508-1716, p. 318.

3 I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche 1508-1830, tomul I: 1508-1716, p. 236.

4 Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), ediţie critică de Aurora Ilieş, republicată în: Cronicari munteni, selecţia textelor, studiu introductiv, note, comentarii şi glosar de Dan Horia Mazilu (Opere fundamentale), Bucureşti, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă/Uni­vers Enciclopedic, 2004, p. 644.

5 Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), p. 611.

6 Manu Apostol, „Prefaţă închinată domnitorului Constantin Brân­coveanu“ la volumul în limba greacă intitulat Sentinţele vechilor filosofi (Maxime filosofice), Târgovişte, 1713. Pentru traducerea acestei prefeţe, a se vedea: I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche, tom. 1 (1508-1716), pp. 489-491 (citatul la p. 490).

7 Scrisoarea predicatorului Ioan Avra­mie către Patriarhul Hrisant al Ierusalimului, 17 noiembrie 1709, în: Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XIV. Documente greceşti privitoare la istoria românilor, publicate după origi­nalele, copiile Academiei Române şi tipărituri de N. Iorga, Partea a III-a, c. 1560-c. 1820, Bucureşti, 1936, doc. XXXVIII, p. 60.

8 Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), p. 407.

9 Anton Maria Del Chiaro, Istoria delle moderne revoluzioni della Va­lachia, nuovo edizione per cura di N. Iorga, Bucarest, p. 181 (trad. în lb. rom.:  Revoluţiile Valahiei (după textul reeditat de N. Iorga), în româneşte de S. Cris-Cristian, cu o introducere de N. Iorga, Iaşi, Viaţa Românească, 1929, republicată sub titlul Revoluţiile Valahiei, studiu introductiv şi note de arhim. Mihail Stanciu şi acad. Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Basilica, 2012).