Mănăstirea Pasărea, vatră de viețuire isihastă întemeiată de părinții viețuitori în Mănăstirea Cernica, a odrăslit peste veacuri chipuri luminoase de monahii care, prin viețuirea lor curată, s-au făcut stâlpi ai rugăciunii și mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu. Între aceste flori duhovnicești ale obștii de la Pasărea, două se remarcă în chip deosebit, despărțite de aproape două veacuri, dar unite în aceeași dorință de viața virtuoasă: Sfânta Cuvioasă Filofteia, mama Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, trecută la cele veșnice în anul 1833, și Sfânta Cuvioasă Elisabeta, monahie care s-a nevoit ca pustnică în Munții Giumalău, din Bucovina, mutată la lăcașurile cerești în anul 2014, având vârsta de 44 de ani. Deși viețile celor două monahii s-au desfășurat în vremuri și împrejurări deosebite, una crescându-și copiii într-o casă boierească din București, în mahalaua Sfântului Visarion, cealaltă răbdând sărăcie lucie într-un sat bucovinean și apoi asprimea vieții pustnicești, în munți, amândouă au fost rânduite de pronia dumnezeiască să aibă metania lor și locul trecerii la Domnul în Mănăstirea Pasărea, desăvârșindu-se în ostenelile călugărești. Privind viețuirea lor în lumina celor trei mari daruri care le-au împodobit, lucrarea neîncetată a rugăciunii, iubirea smerită și darnică față de aproapele și harisma facerii de minuni, descoperim cu bucurie cum, în diferite moduri, Dumnezeu a lucrat în sufletele acestor maici, ajungând prin eforturile lor ascetice la măsura sfințeniei.
Mesajul Patriarhului României, cu prilejului hramului Mânăstirii Halmyris
Preasfinţite Părinte Episcop Visarion,
Cu aleasă bucurie duhovnicească, Ortodoxia Românească, în întregul său, şi Episcopia Tulcii, în mod deosebit, întâmpină, în aceste zile ale începutului lunii iulie, prăznuirea Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion (8 iulie), martiri pentru Hristos pe pământul Dobrogei de nord în vremea marilor persecuţii împotriva creştinilor de la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea.
Cunoscuţi şi cinstiţi, încă din primul mileniu creştin, prin actul lor martiric care atestă, într-o impresionantă relatare, mărturisirea de către ei a credinţei creştine, peste toate suferinţele torturilor, până la însângerata lor mutare la Domnul, în anticul oraş Halmyris de la Dunăre, la 8 iulie din anul 290 de la Hristos, Sfinţii Mucenici Epictet preotul şi Astion, tânărul său ucenic, înmiresmează pământul dintre Dunăre şi mare şi, în general, întregul cuprins românesc, şi prin sfintele lor moaşte care, prin rânduire Dumnezeiască, au fost aduse la lumină, prin săpături arheologice, la 15 august 2001, acolo unde li s-a înălţat, în anii din urmă, o vatră monahală întru cinstirea lor de-a pururi.
Ţinutul Tulcean, ca parte a vechii provincii romane Scythia Minor (Dobrogea de azi), a constituit, de altfel, o bogată vatră a martirilor Creştinătăţii, iar, mai apoi, o vatră cu intensă viaţă creştină, în general, şi ortodoxă, în mod deosebit, organizată la nivel eparhial atât în antichitatea romano-bizantină, cât şi mai târziu, în epoca medievală, modernă şi contemporană, în timpul Mitropoliei Proilaviei, al Arhiepiscopiei de la Tulcea, al Episcopiei Constanţei, al Episcopiei Dunării de Jos şi al Arhiepiscopiei Tomisului.
În acest context, străjuind emblematic, dimpreună cu mulţimea mucenicilor, la începuturile Creştinismului românesc, Sfinţii Epictet şi Astion constituie un luminos reper al mărturisirii lui Hristos la Gurile Dunării, mărturisire dăinuitoare, peste vremuri, până la confirmarea sa din urmă, prin înfiinţarea de către Sfântul Sinod a Episcopiei Tulcii, la 4 martie 2005, urmată de înscăunarea, la 5 martie 2008, a întâiului său ierarh, în persoana Preasfinţitului Episcop Visarion.
Credincioşii Eparhiei Tulcii şi ai zonelor limitrofe pot găsi multă nădejde, întărire şi ajutor de la biruitorii întru credinţă care au fost Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion, mai ales în vremuri de încercare, de nevoi şi suferinţe, cum sunt cele din zilele acestea, în care credincioşii din părţile Dunării, alături de atâţia alţi confraţi ai lor din restul ţării, trebuie să facă faţă unor dezlănţuiri deosebite ale stihiilor naturii.
Totodată trebuie să ne întărim, cu toţii, în convingerea că încercările noastre sunt temelie a însăşi zidirii şi înălţării sufletelor noastre întru Hristos, ca punte pe calea comuniunii în veci cu Dumnezeu.
Cu aceste gânduri adresăm părintească binecuvântare clerului şi credincioşilor Eparhiei Tulcii din nordul Dobrogei şi pelerinilor din întreaga Românie să poarte rugăciunile Noastre către Bunul Dumnezeu pentru a dobândi ajutor întru întărirea credinţei şi înălţarea sufletească a tuturor fiilor duhovniceşti din cuprinsul Episcopiei Tulcii şi ai întregii noastre Ortodoxii Româneşti din Dobrogea şi de la Dunărea de Jos.
.jpg)
