Nașterea Domnului – Bucuria tainei împăcării omenirii cu Dumnezeu

„Veniţi să ne bucurăm de Domnul, cunoscând taina ce este de faţă. Zidul cel despărţitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează, heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii, iar eu mă împărtăşesc din dulceaţa din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare…!” (Stihiră a Vecerniei Naşterii Domnului)

Sărbătoarea Naşterii Domnului este un început al praznicelor şi maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, PG 56, 385-394), care ne aduce bucuria cea mare a „Tainei împăcării noastre cu Dumnezeu” (…) însă cu adevărat contemporani cu istoria sfântă a mântuirii noastre devenim doar atunci când stăm la masă cu Hristos, la Cina Împărăţiei, atunci când la Sfânta Liturghie ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Lui, în care toate aceste evenimente ale vieţii Lui sunt mereu vii şi actuale şi astfel ajungem să le simţim şi noi atunci când ne apropiem de El cu „frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” (...)

Această mare sărbătoare, acest început al tuturor sărbătorilor ne vorbeşte de această Taină mare a creştinismului, despre modul în care Dumnezeu, Cel nevăzut, Cel atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului, a dorit, a putut şi a împlinit împăcarea Sa cu omul, pe care l-a zidit cu mâna Sa şi care s-a depărtat de El prin neascultare.

Dumnezeu a creat lumea şi toate făpturile raţionale din nemărginita Sa iubire, dorind să împărtăşească această viață tuturor creaturilor conştiente şi care pot răspunde acestei iubiri cu dragostea lor. El a dorit astfel să întemeieze o familie în sensul cel mai înalt al cuvântului, în care El să fie Tată şi să se bucure, prin Sfântul Duh, văzând alături de Fiul Său şi pe alţi „fii după har”, care Îl cunosc şi Îl iubesc pe El, pentru ca astfel Dumnezeu să fie totul în toate. Căderea omului în păcat a destrămat această familie, această comuniune, omul alegând, la sugestia şi prin lucrarea diavolului, să nesocotească porunca dumnezeiască şi, în același timp, iubirea Ziditorului Său, căzând astfel, prin neascultare, în păcat şi ajungând sub tirania amară a vrăjmașului şi a morţii.

În această stare de cădere au ajuns protopărinții noștri prin folosirea nefirească a darului liber­tății lor, primit odată cu darul vieții, împotrivindu-se Dăruitorului, stare din care singuri nu mai puteau ieşi. De aceea, Dumnezeu S-a făcut Om, ca pe om să-l mântuiască. Ca un Părinte milostiv, Tatăl a hotărât ca pe fiul cel pierdut să îl aducă din nou în sânul Familiei cereşti şi să îl răscumpere, trimiţând în lume pe Însuşi Unul-Născut Fiul Său.

Cu un astfel de scop, Dumnezeu trimite în lume pe Fiul Său, Care vine acum nu în tunete şi fulgere ca pe Muntele Sinai, ci ca un Prunc smerit, născut dintr-o Fecioară Preacurată, și Care Și-a asumat firea noastră pentru a o înnoi şi pentru a o uni pe veci cu Sine şi a o duce pe umeri din nou la Tatăl (…)

Taina acesta mare a împăcării omului cu Dumnezeu, pe care ne-o pune în faţa sufletelor noastre acest Praznic împărătesc, ne îndeamnă pe fiecare din noi să ne întrebăm: cum poate fi mereu actualizată această împăcare a omului cu Dumnezeu? Cum şi de ce trebuie să ne împăcăm cu Dumnezeu?

Toată viaţa noastră este o cale de întoarcere la Casa Părintelui Ceresc, cale pe care întâlnim multe primejdii şi multe necazuri, care adesea ne abat de la destinaţia spre care am pornit. Cu orice abatere, cu orice deviere de la drum prin păcate, prin ispite, prin încercări, fiinţa noastră slăbeşte şi se depărtează de Dumnezeu. Atunci, conştiinţa, călăuza noastră tainică din inimă, glasul lui Dumnezeu din noi, ne avertizează că am părăsit calea şi ne-am îndepărtat de Ziditorul nostru. Dacă în lumea noastră materială, atunci când ne rătăcim, trebuie să apelăm la ajutor şi apoi să ascultăm de glasul şi sfatul celui care vrea să ne călăuzească pentru a găsi din nou calea pierdută, tot aşa, atunci când conştiinţa ne spune că am părăsit calea spre Patria Cerească, trebuie să alergăm la duhovnic şi să ne împăcăm cu Dumnezeu, prin Tainele Biserici. Doar aşa vom putea dobândi mântuire sufletelor noastre, doar aşa pacea de sus va stăpâni inimile noastre și bucuria cerească va împlini viața noastră.

În Biserică, totul este ca în familie. Noi toţi suntem o mare familie. Avem un Tată Ceresc şi, prin Sfântul Duh, noi toţi suntem – prin Botez – fraţi ai lui Iisus Hristos şi de aceea avem datoria să primim și să împlinim ceea ce Fratele nostru mai mare ne învaţă, prin Sfintele Sale Evanghelii, cum să împlinim poruncile Părintelui Ceresc, ca la sfârşitul vieţii noastre să şedem toţi, din nou, împreună cu El la masă, în Împărăţia iubirii Sale.

Aşa să privim Biserica, drept familia noastră. Nu suntem ai nimănui. Suntem toţi „copiii” lui Dumnezeu. Toţi suntem fraţi şi, ca în orice familie, ştim că Tatăl, ca orice părinte, ne iartă greşelile atunci când venim cu sinceritate la El şi ne cerem iertare. Dumnezeu ne vede ca pe nişte fii şi adesea, pentru îndreptarea noastră, ne şi ceartă: „Căci pe cine îl iubește Domnul îl ceartă...” (Evrei 12, 6). El ne ceartă şi ne povăţuieşte pentru că vrea să aibă cu noi o legătură vie, personală şi sinceră, care se cultivă prin rugăciune, prin postire, prin paza poruncilor şi prin ascultare de Cuvântul Evangheliei. Dumnezeu vrea ca în orice eveniment al vieţii noastre să putem alerga cu sinceritate la El ca la singurul Părinte, ca la singurul Ajutor, ca la singura noastră Scăpare, şi doreşte mult ca în orice moment să putem alerga la Biserică şi să ne mărturisim Lui sincer toate păcatele şi toate neajunsurile noastre. El vrea să trăim în sânul Familiei Lui, căci doar în sânul acestei familii cereşti sufletele noastre pot dobândi odihnă şi pace. Doar în sânul acestei familii noi putem trece peste toate suferinţele şi încercările acestei vieţi, peste toate bolile, încercările, necazurile, dezbinările şi amărăciunile pe care le aduce asupra noastră vrăjmaşul diavol. De aceea a venit El la noi, ca să ne aducă din nou acasă, în Familia noastră cerească, de unde am fost răpiţi, prin neascultare, de vrăjmaşul diavol. De aceea a venit El la noi, pentru că ştie că singuri, fără El, nu putem face nimic (Ioan 15, 5) şi nu putem găsi calea spre Casa Tatălui. A venit ca să ne înveţe, să ne povăţuiască, să ne dea porunci şi, mai mult, să Se sălăşluiască în sufletele noastre prin Sfintele Taine şi din interior să ne ajute cu puterea dragostei Sale, în calea spre Casa Tatălui ceresc.

Suntem în an aniversar şi ne bucurăm de darul unității pe care Dumnezeu ni l-a făcut cu un secol în urmă. Însă, ca orice dar, și acesta presupune o responsabilizare a noastră de a-l păstra şi de a-l pune în lucrare. Unitatea dintre noi este atât de mult încercată în ultimul timp. Dezbinarea la toate nivelele tinde să se generalizeze, astfel încât forţa de unitate, de coeziune, a poporului nostru dobândită prin Unirea din 1918 este tot mai vlăguită. În acest context, noi toţi trebuie să fim uniţi în lupta pentru păstrarea și perpetuarea valorilor creştine şi perene ale neamului nostru. Împăcându-ne cu Dumnezeu, ne vom împăca şi cu aproapele nostru. Împăcându-ne cu Dumnezeu, vom înţelege că tot ce avem, familia, copiii, ţara aceasta, toate sunt un dar de la Dumnezeu, şi aceste daruri trebuie să le păstrăm pentru că ele alcătuiesc adevărata noastră identitate.

Să Îl rugăm pe Preabunul Dumnezeu să ne ajute să nu risipim darurile Sale, să ne înţelepţească şi să ne înveţe cum să le folosim pentru ca unitatea neamului nostru să se consolideze tot mai mult, pentru ca astfel să putem să ne bucurăm cu toţi sfinţii în Împărăţia cea viitoare.

În acest mare Praznic al bucuriei împăcării noastre cu Dumnezeu, prin venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, suntem chemați să punem la suflet îndemnul Sfântului Vasile cel Mare, care zice: „Să primim, aşadar, bucuria cerească în inimile noastre, căci această bucurie o binevestesc îngerii păstorilor. Cu magii să ne închinăm, cu păstorii să slăvim, cu îngerii să dănţuim «că ni S-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă» nu în înfăţişarea lui Dumnezeu, ca să nu sperie pe cel neputincios, ci în înfăţişarea robului, ca să elibereze pe cel robit. Cine e aşa de amorţit cu sufletul, cine e aşa de urâcios ca să nu se bucure, să se veselească şi să tresalte cu cei de faţă? De obşte este praznicul pentru toată zidirea. Acesta dă lumii cele mai presus de lume. Pe îngeri îi trimite Dumnezeu la Zaharia şi la Maria; pune corurile de îngeri să spună: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire» (Lc. 2, 14). Stelele străbat cerul, magii sunt mişcaţi dintre neamuri, pământul primeşte în peşteră, nimeni să nu mai fie supărat. Să pronunţăm şi noi un cuvânt de veselie; să dăm nume praznicului: Arătarea Domnului şi venirea Lui la noi! Să prăznuim cele de mântuire lumii, ziua de naştere a umanităţii noastre, căci astăzi s-a dezlegat osânda lui Adam şi nu mai auzim cuvintele: «pământ eşti şi în pământ te vei întoarce» (Fac. 3, 19), ci «de Cel ceresc te-ai legat, la cer te vei sui»” (PG 31, 1472-1473). Sărbători fericite și un An Nou binecuvântat! Întru mulţi şi fericiţi ani!