Har, pace şi bucurie de la Dumnezeu, iar de la noi, părintești binecuvântări! Ca slujitor al Bisericii lui Hristos în vrednicia de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în temeiul prevederilor art. 25 alin. 6 și art. 133 alin. 2 din Statutul pentru organizarea şi funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aducem la cunoștință că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din ziua de miercuri, 5 februarie 2025, a ales în postul vacant de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului pe preacuviosul părinte arhimandrit Nectarie (Ionel) Clinci, starețul Mănăstirii Sihăstria Putnei din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.
„Noi suntem cei care avem nevoie de rugăciunile și mijlocirile acestor aleși ai lui Dumnezeu”
„Prin sfinții care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dânșii” (Psalmul 15, 3)
Potrivit sfintelor noastre rânduieli bisericești, în seara aceasta, în ajunul Proclamării generale a canonizării celor 16 cuvioși și cucernici părinți martiri și mărturisitori ai dreptei credințe în timpul persecuțiilor regimului comunist ateu înscriși de Dumnezeu în cartea vieții și trecuți, cu multă chibzuială și în urma unei îndelungate și responsabile cercetări, în rândul sfinților de către Sfântul Sinod al Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Autocefale Române în ședința sa de lucru din 11 și 12 iulie 2024, am săvârșit ultimul lor parastas. Este un moment copleșitor pentru noi, slujitorii desemnați de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României și Președintele Sfântului Sinod, pentru oficierea lui, apăsaţi fiind de conștiința nevredniciei noastre pentru o lucrare atât de mare și de sfântă. Noi suntem cei care avem nevoie de rugăciunile și mijlocirile acestor aleși ai lui Dumnezeu, acestor prieteni ai Mirelui, împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu.
Prin săvârșirea acestei slujbe, Biserica subliniază două adevăruri. În primul rând, realitatea că toți oamenii prin neascultarea lui Adam sunt păcătoși, au nevoie de iertarea lui Dumnezeu și trebuie să se ostenească, să se străduiască să o dobândească. Sfântul Apostol Pavel scrie creștinilor din Roma despre faptul că, „precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Romani 5, 12). Înțeleptul Solomon în cartea Proverbelor se întreabă „Cine poate spune: Curățit-am inima mea; sunt curat de păcat?” (Pilde 20, 9) Și repetă același înțelept în cartea Ecclesiastului: „Nu există om drept pe pământ care să facă binele și să nu păcătuiască” (Ecclesiastul 7, 20). Conștientizând înclinarea spre păcat a omului, experimentând el însuși drama căderii, prorocul și psalmistul David invocă mila dumnezeiască, suspinând și implorând: „Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni dintre cei vii nu este drept înaintea Ta” (Psalmul 142, 2). Iar dobândirea iertării păcatelor se obține prin baia Botezului. În ziua Pogorârii Duhului Sfânt, după celebra predică rostită de Sfântul Apostol Petru în care mulțimea ascultătorilor au primit cuvântul Evangheliei și se întrebau ce trebuie să facă, Apostolul îi îndeamnă: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt” (Faptele Apostolilor 2, 38).
Putem dobândi iertarea păcatelor prin botezul sângelui sau martiriu. În cartea Apocalipsei, Sfântul Ioan Evanghelistul descrie un dialog cu un personaj ceresc: „Iar unul dintre bătrâni a deschis gura și mi-a zis: Aceștia, care sunt îmbrăcați în veșminte albe, cine sunt și de unde au venit? Și am zis: Doamne, Tu știi. El mi-a răspuns: Aceștia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare și și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceia sunt înaintea tronului lui Dumnezeu și Îi slujesc ziua și noaptea, în templul Lui, și Cel ce șade pe tron îi va adăposti în cortul Său. Și nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu va mai cădea soarele peste ei și nici o arșiță; Căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paște pe ei și-i va duce la izvoarele apelor vieții; și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7, 13-17).
Dobândim iertarea păcatelor prin mărturisirea jertfelnică a lui Dumnezeu și a dreptei credințe, potrivit făgăduinței Domnului, Care spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32). Dobândim iertarea păcatelor prin fapte de milostenie, după cum ne-a asigurat Însuși Mântuitorul, când a zis: „Dați mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru și, iată, toate vă vor fi curate”, adică vă veți curăți de păcate (Luca 11, 41); sau cum citim în cartea lui Tobit, „Milostenia izbăvește de la moarte și nu te lasă să cobori în întuneric” (Tobit 4, 10); prin iertarea din inimă a semenilor, „De veţi ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6, 14-15); prin întoarcerea celor păcătoși la Dumnezeu, după cum spune Apostolul Iacov, „Frații mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr și-l va întoarce cineva, să știe că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui își va mântui sufletul din moarte și va acoperi mulțime de păcate” (Iacob 5, 19-20); prin iubirea necondiționată a lui Dumnezeu și a semenilor, fapte de care ne asigură Mântuitorul Iisus Hristos, Care a zis lui Simon Fariseul despre femeia cea păcătoasă „De aceea îți spun: Iertate sunt păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit” (Luca 7, 47); iar apostolul căruia Domnul Cel milostiv și iubitor de oameni i-a iertat păcatul întreitei lepădări îi îndeamnă pe creștini: „Dar mai presus de toate, țineți din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulțime de păcate” (I Petru 4, 8); prin pocăință sau prin Taina Spovedaniei numită și „Botezul lacrimilor” sau al doilea Botez. Mântuitorul spune despre Sine: „Putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele oamenilor”, și dăruiește această putere și ucenicilor după Înviere, atunci când le spune: „Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 23), încredințându-i că prin ei se va propovădui, în numele Său, pocăința spre iertarea păcatelor la toate popoarele începând de la Ierusalim. Încredințat de această realitate, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan întărește zicând: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9).
Pe de altă parte, prin parastasul din ajunul proclamării canonizării unor sfinți se învederează adevărul că toți oamenii sunt chemați la sfințenie, iar cei care se ostenesc pentru aceasta o și dobândesc. În cartea Leviticului, Dumnezeu cere celor pe care i-a ales să fie poporul Lui: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfințiți-vă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, Sfânt sunt” (Levitic 11, 44) și, de asemenea, în aceeași carte repetă, zicând: „Să-Mi fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt Sfânt și v-am deosebit de toate popoarele, ca să fiți ai Mei” (Levitic 20, 26). În Predica de pe munte, Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Unul Sfânt, ne face chemarea: „Fiți, dar, desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48), iar Sfântul Apostol Petru, în prima sa Epistolă sobornicească, ne cere: „După Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiți și voi înșivă sfinți în toată petrecerea vieții. Că scris este: «Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt»“ (I Petru, 1, 15-16). Iar celor dintre evreii chemați de Dumnezeu prin graiul profeților la sfințenie, care L-au primit pe Iisus și L-au urmat, Sfântul Apostol Pavel le adresează chemarea: „Căutați pacea cu toți oamenii și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14).
Această sfințenie au căutat-o și, cu ajutorul lui Dumnezeu, au dobândit-o cei 16 nou-canonizați sfinți, pe care i-am pomenit în această seară și a căror proclamare generală va avea loc mâine la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, martiri și mărturisitori, profesori de teologie și preoți de parohie, stareţi și duhovnici, misionari în cetate și nevoitori în codri și în locuri ascunse de lume, iconari și mânuitori ai condeiului, filantropi și făcători de bine, adevărați stâlpi ai Bisericii și neamului în vreme de mare primejdie, sfeșnic cu 16 făclii strălucitoare așezat de Dumnezeu să lumineze într-un veac întunecat de ideologii totalitare și anticreștine.
Iubiți credincioși, mâine, pe lângă momentul sfânt al proclamării canonizării a încă 16 sfinți români, va fi marcată și împlinirea a 100 de ani de la ridicarea Bisericii noastre Autocefale Ortodoxe Române la demnitatea de Patriarhie (4 februarie 1925). De aceea, anul 2025 a fost desemnat de Sfântul Sinod al Bisericii drept „Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române” și „Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea”. De asemenea, anul acesta se împlinesc 140 de ani de la dobândirea autocefaliei Bisericii noastre, moment istoric cu semnificații imense pentru viața națională și bisericească a neamului nostru.
Din perspectiva emoțiilor și bucuriei duhovnicești pe care le trăim, prilejuite de canonizarea acestor 16 luceferi ai Ortodoxiei românești, amintim că anul acesta, chiar spre sfârșitul acestei luni, se împlinesc 75 de ani de la prima canonizare a unor sfinți români de către Biserica noastră, la 28 februarie 1950. Canonizarea sfinților este o prerogativă a unei Biserici autocefale. Totuși, ca mărturii ale unei largi autonomii de care s-au bucurat Mitropoliile din Țara Românească și Moldova, chiar dacă se aflau sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, în perioada medievală s-au petrecut astfel de evenimente excepționale. Astfel, la 16 august 1517, a doua zi după târnosirea catedralei ctitorite de Sfântul Voievod Neagoe Basarab la Curtea de Argeș, a avut loc prima canonizare de pe teritoriul țării noastre, cea a Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, de către ierarhii participanți la sfințire, sub protia Patriarhului Ecumenic Teolipt. În anul 1547, în Moldova, din porunca Mitropolitului Grigorie Roșca, pe peretele de sud al bisericii Mănăstirii Voroneț, în stânga ușii de intrare în pridvor, cum se vede până astăzi, a fost zugrăvit cu aureolă de sfânt Cuviosul Daniil Sihastrul, trecut la viața veșnică cu jumătate de secol în urmă, în 1496, ținând în mâna sa un sul desfăcut pe care scrie: „Veniți, fraților, de mă ascultați. Vă voi învăța frica Domnului”, iar moaștele sale au fost scoase din mormânt de monahii Voronețului și așezate spre închinare, fiind cinstite și de Sfântul Mitropolit Dosoftei, care le-a sărutat, potrivit mărturiei acestuia din volumul I al operei sale „Viața și petrecerea sfinților”, tipărit la Iași în 1682, volum în care amintește și de Cuvioșii Rafail de la Agapia, Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău, Epifanie de la Voroneț, Partenie de la Agapia, Ioan de la Râșca, Inochentie de la Probota și alții.
Această îndoită cinstire prin icoană și prin închinarea la sfintele lui moaște i-a condus pe unii cercetători ai epocii la concluzia că Sfântul Daniil Sihastrul a fost canonizat de un sinod local al ierarhilor din Moldova prezidat de Mitropolitul Grigorie, ucenicul Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul. Cert este că cea dintâi canonizare oficială în Biserica noastră a avut loc în februarie 1950, iar proclamarea sfinților canonizați: Sfântul Calinic de la Cernica, Mitropoliții Iorest și Sava Brancovici ai Transilvaniei, Sfântul Ioan Valahul, Cuvioșii Mărturisitori Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara și Mucenicul Oprea din Seliște și Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, s-a făcut în anul 1955.
Observăm că în afară de Sfântul Calinic de la Cernica și Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, toți ceilalți sfinți canonizați atunci sunt, ca și cei de acum, din 2024-2025, mărturisitori ai credinței sau chiar martiri: Sfântul Ioan Valahul, ucis de turci, la 12 mai 1662, într-o periferie a Istanbulului, refuzând lepădarea de credință, iar țăranul Oprea Miclăuș a murit în temnița de la Kufstein, unde a fost închis din ordinul împărătesei Maria Tereza pentru împotrivirea sa la prozelitismul agresiv din Transilvania și Banat. Acest eveniment al canonizării din 1950, respectiv 1955, nu este doar surprinzător. În plin comunism, cu Stalin în viață și la putere și care aproape că distrusese în întregime Biserica Ortodoxă Rusă, se reușește organizarea unui astfel de moment răscolitor, cu solemnități la care au participat delegații ale Bisericilor Ortodoxe surori și zeci de mii de credincioși, cu procesiuni bisericești impresionante în diverse părți ale țării, şi acest eveniment poate fi considerat o veritabilă minune prin care nu doar se exprima recunoștința pentru marii eroi ai credinței din trecut, ci se pregătea și se îmbărbăta duhovnicește o nouă generație de martiri și de mărturisitori.
În anii 1950-1955, închisorile, temnițele și lagărele de exterminare din România erau pline de călugări și de preoți. În vara anului 1958 a fost închis și condamnat la 16 ani de temniță părintele arhimandrit Sofian de la Antim. La 5 septembrie, același an, împreună cu alți membri ai mișcării „Rugul Aprins”, a fost arestat preotul profesor Dumitru Stăniloae, eliberat abia în 1963. Preotul Constantin Sârbu, condamnat în 1954 la 8 ani de închisoare, a trecut prin cele mai îngrozitoare penitenciare și lagăre de muncă la care s-au adăugat și doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan și a fost eliberat în 1964. Părintele protosinghel Arsenie de la Prislop a suferit patru arestări și detenții, începând cu 1945 și încheiate în 1956. Părintele Ilie Lăcătușu, arestat în 1952, a fost eliberat în 1964 cu sănătatea grav afectată. Preotul profesor Liviu Galaction de la Cluj, arestat în 1952, condamnat în 1959 la 8 ani de închisoare, a fost închis la Aiud și Gherla și a murit în ziua de 8 martie 1961 la Aiud, necunoscut rămânând mormântul în care se odihnesc cinstitele sale moaște. Arhimandritul Gherasim de la Tismana a fost arestat în 26 septembrie 1948 și a murit în închisoarea de la Târgu Ocna în noaptea de Crăciun a anului 1951, după ce l-a iertat, l-a spovedit și l-a împărtășit pe torționarul său, gardianul Vasilescu. Circulă în rețelele online mărturia pastorului Richard Wurmbrand, care s-a aflat în acel moment în aceeași celulă de la Târgu Ocna și care, deși este protestant, a mărturisit, spre sfârșitul vieții sale, că cel mai sfânt moment din viața lui, cea mai înălțătoare clipă pe care nu o poate uita a fost momentul iertării pe care i-a acordat-o Mucenicul Gherasim de la Tismana ucigașului său. Cuviosul Visarion de la Lainici a fost închis și el în 1951, iar în urma torturilor îndurate din partea organelor de Securitate a murit. Preotul profesor Ilarion Felea a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru uneltire contra ordinii sociale și 20 de ani de temniță grea și a murit și el în închisoarea de la Aiud în 1961 fără cruce și fără să i se cunoască mormântul. Cuviosul Iraclie din Basarabia, Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, în 2 august 1945 a fost arestat, fiind condamnat de Sovietul Suprem la 8 ani de muncă silnică în Siberia, revenind în Basarabia în 1953. Preotul Mucenic Alexandru din Basarabia, arestat la 31 august 1940 de către organele NKVD-ului, a fost deportat la Kazan în Tatarstanul de astăzi, unde a decedat la puțină vreme, în 7 august 1941.
Fără îndoială că înțeleptul și providențialul Patriarh Justinian a dorit să dea celor întemnițați un semn că Biserica le prețuiește jertfa, nu o uită și că îi poartă în inima ei. Era un fel de a le aminti cuvintele Domnului: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24, 22) sau cuvintele auzite de Sfântul Ioan Evanghelistul în vedenie și adresate Bisericii din Smirna: „Nu te teme de cele ce ai să pătimești. Că, iată, diavolul va să arunce dintre voi în temniță, ca să fiți ispitiți, și veți avea necaz. Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții. Cine are urechi de auzit să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Cel ce biruiește nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua” (Apocalipsa 2, 10-12).
Iar noi, privilegiați de faptul de a fi în seara aceasta aici, în Catedrala Patriarhală, să plecăm spre casele noastre cu îndemnul Sfântului Apostol Pavel în auzul nostru, în mintea noastră și în inima noastră: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei 13, 7). Amin.
Cuvânt rostit în Catedrala Patriarhală, la sfârșitul ultimei slujbe de parastas pentru cei 16 părinți cuvioși și mărturisitori români trecuți în rândul sfinților, 3 februarie 2025