Familiei Părintelui Consilier patriarhal Arhidiacon NICOLAE IFTIMIU Directorul Agenției de știri BASILICA Preacuvioase Părinte Consilier, Îndoliată familie, Întristată
O sută de ani de Patriarhat în Biserica Ortodoxă Română
Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în anul 1885 și ridicarea sa la rangul de Patriarhie în anul 1925 sunt două evenimente de importanță capitală pentru viața bisericească a poporului român, care au determinat și au influențat în mod deosebit dezvoltarea instituțională și administrativă dinamică a Bisericii noastre în ultimul secol. Canonizarea sfinților români, înființarea de noi eparhii, organizarea diasporei ortodoxe române, aportul consistent al Bisericii Ortodoxe Române în domeniul relațiilor interortodoxe, intercreștine și interreligioase nu s-ar fi putut realiza fără aceste momente providențiale ale istoriei și devenirii sale.
Atât dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române la 25 aprilie 1885, cât și ridicarea sa la rangul de Patriarhie la 4 februarie 1925 s-au realizat în contextul unor realități politice și sociale favorabile, ca urmare a unei strânse colaborări dintre autoritățile bisericești și autoritățile de stat, cu deosebirea că procesul de obținere a autocefaliei a fost inițiat de către noul stat România, începând cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1864), în timp ce Patriarhatul s-a realizat la inițiativa autorităților bisericești, respectiv a Sfântului Sinod.
După cum sublinia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, „Autocefalia şi Patriarhia nu sunt doar niște termeni administrativi bisericeşti, ci şi titluri de noblețe şi vrednicie pentru un Popor ortodox iubitor de Hristos şi de viaţă veșnică, iar Patriarhul acestuia este simbolul unității lui spirituale şi slujitor al comuniunii universale în credinţă”1.
Astfel, ideea ridicării la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române a fost emisă chiar dinainte de obținerea autocefaliei, când, la data de 9 martie 1882, cu ocazia discutării în Camera Deputaţilor a unor modificări ale Legii sinodale din 1872, s-a făcut propunerea de a se ridica scaunul de mitropolit primat la treapta de patriarh2.
După înfăptuirea României Mari la 1 decembrie 1918, cel mai important deziderat, care a urmat în mod firesc unității de stat, a fost realizarea unificării administrative a Bisericilor din provinciile românești, care avea fiecare propria organizare și propria tradiție, sub îndrumarea unui Sfânt Sinod care să se reunească la București, ideal împărtășit de reprezentanţii tuturor acestor structuri bisericești.
Pentru prima dată, subiectul înființării Patriarhiei Române a fost abordat în mod argumentat cu prilejul Congresului preoțesc din Transilvania, la Sibiu (6-8 martie 1919), de către protopopul dr. Gheorghe Ciuhandu, consilier eparhial la Arad, în cuvântarea pe care a rostit-o, intitulată Împreunarea Bisericilor Ortodoxe pe teritoriul României Mari într-o singură Biserică Ortodoxă Română și raportul acestei Biserici față de Stat3.
Ulterior, în perioada anilor 1920-1924, ideea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie a fost susținută cu multă fervoare, prin articole și studii, și de mulți ierarhi (Mitropolitul Nicolae Bălan al Transilvaniei, Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei, Arhiepiscopul Gurie al Basarabiei, Episcopul Lucian al Romanului, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, Episcopul-vicar Dionisie al Chișinăului ș.a.), precum și de numeroase personalități politice și culturale ale vremii (primul-ministru Ionel I.C. Brătianu, miniștrii Constantin Argetoianu și C. Angelescu, Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Gh. Ghibănescu, preotul unit Ilie Dăianu din Cluj, profesorii Ioan Lupaș și Petre Gârboviceanu, juristul Constantin Dissescu ș.a.)4.
În mod deosebit s-a distins, prin pozițiile sale, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, care a exprimat magistral condiţiile ce impuneau înfiinţarea Patriarhatului, afirmând: „Crearea patriarhatului român e reclamată de situaţia actuală de superioritate numerică şi morală a Bisericii ortodoxe române faţă de celelalte Biserici ortodoxe străine, de rolul, mai însemnat uneori decât al tuturor Patriarhatelor împreună, pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole, ca apărătoare şi protectoare a creștinilor din Orient şi de prestigiul politic de care se bucură Statul român în rândul celorlalte State ortodoxe, prestigiu pe care trebuie să şi-l păstreze şi prin poziţia Bisericii sale”5.
Pe lângă acestea, a contribuit în mod deosebit și faptul că unitatea sinodală românească era deja realizată pentru întreg spaţiul României Mari, dar și faptul că Biserica dominantă a Statului român, cea ortodoxă, risca să rămână în „situaţie ierarhică de egalitate” cu romano-catolicii din ţară, care tindeau şi ei a se organiza într-o singură provincie metropolitană, cu sediul în Capitală6.
Acelaşi ministru considera că, pentru instituirea Patriarhatului, era necesară atât participarea Bisericii, cât şi a statului, întrucât „Biserica noastră este autocefală, iar Statul suveran”7. Câteva luni mai târziu, chiar cu ocazia discuţiilor din cadrul Sfântului Sinod pentru înfiinţarea demnităţii de Patriarh, ministrul Lapedatu a adăugat: „Organizarea Bisericii ortodoxe române stă în aşa de strânsă legătură cu aceea a Statului, că fazele dezvoltării acestuia sunt şi ale aceleia”8.
Înființarea Patriarhiei Române a constituit principala problemă dezbătută în cadrul ședinței prelungite timp de mai multe luni a Sfântului Sinod, desfășurată la București începând cu sfârșitul anului 1924 și încheiată la sfârșitul lunii februarie 1925. Propunerea de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie a fost susținută de către toți membrii Sfântului Sinod, iar în data de 4 februarie 1925 Sfântul Sinod a aprobat ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie, acordând titulatura de Patriarh, în mod explicit, Arhiepiscopului și Mitropolitului Ungrovlahiei în funcțiune, dr. Miron Cristea. Totodată, Sfântul Sinod a adoptat cu acest prilej Actul oficial de înființare a Patriarhiei Române9, în care se preciza că ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie se realiza „în vederea... maturității şi a puterniciei neamului românesc, devenit astăzi prin mila lui Dumnezeu şi prin puterile lui, liber şi întregit, în vederea obligațiunii acestui popor de a-şi pune în valoare, pentru progresul şi civilizația omenirii, maturitatea şi puternicia lui de azi şi de mâine, prin toate instituțiunile şi mijloacele pe care le-ar crede el necesare acestui scop, şi pe baza mai ales a autocefaliei noastre bisericeşti, adică a dreptului Bisericii Ortodoxe Române de a dispune liber de sine, cum va găsi cu cale, în afară, bineînțeles, de dogme, de morală, de cult şi de canoanele în legătură cu acest depozit comun şi obligator pentru toate Bisericile popoarelor ortodoxe...”.
Ulterior, decizia Sfântului Sinod de înființare a Patriarhiei Române a fost înaintată, spre ratificare, Parlamentului României. După ce, în data de 12 februarie 1925, Senatul a adoptat-o cu 89 de voturi favorabile și 2 voturi împotrivă, iar Camera Deputaților a adoptat-o în data de 17 februarie 1925, în unanimitate, cu 156 de voturi10, regele Ferdinand I a promulgat la data de 23 februarie 1925 Legea nr. 669/1925 pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal11. Astfel, prin însăşi promulgarea de către monarh a acestui Decret regal, s-a realizat confirmarea primului Patriarh al României, iar Statul a consfințit, din punct de vedere legal, actul ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Mai mult decât atât, la data de 4 mai 1925 au fost aprobate Legea și Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, creându-se astfel cadrul legal necesar pentru desfășurarea activității Bisericii noastre ca Patriarhie12.
De ce ridicarea la rang de Patriarhie trebuia să fie distinctă și să preceadă aprobarea Legii și Statutului Bisericii Ortodoxe Române, care consacrau unificarea bisericească a provinciilor românești? O spune tot ministrul Lapedatu: Guvernul trebuia „să consacre, prin lege, fiinţa Patriarhatului ortodox român”, iar această lege trebuia să fie una specială, „fiind vorba de un act de caracter naţional de epocală însemnătate istorică”13.
În data de 12 martie 1925, Patriarhul Miron Cristea a trimis o amplă scrisoare irenică tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, aducându-le la cunoștință că Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie14, precum și motivele istorice, culturale, bisericești și politico-sociale care au stat la baza acestei decizii. Tomosul Patriarhiei Ecumenice de recunoaștere a înființării Patriarhiei Române, emis la data de 30 iulie 1925 de către Patriarhul Vasile al III-lea al Constantinopolului, a sosit la București la sfârșitul lunii septembrie 1925.
Învestirea primului Patriarh al României a avut loc la Palatul Regal, în data de 1 noiembrie 1925, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a oficialităților de stat, a reprezentanților Bisericilor Ortodoxe surori și ai altor culte din România. Cu acest prilej, după citirea Decretului Regal, Regele Ferdinand, primind cârja patriarhală din mâna Mitropolitului Pimen al Moldovei, a încredinţat-o Patriarhului Miron rostind: „Îţi încredinţez cârja de Patriarh, pentru a păstori turma Patriarhiei României”15. După rostirea alocuțiunilor de către Patriarh și Rege, cortegiul de oficialități s-a întors în Catedrala Patriarhală, unde a fost săvârșită slujba de instalare în scaunul patriarhal, în cadrul căreia i s-au oferit Patriarhului Miron însemnele patriarhale și s-au prezentat mesajele de felicitare ale Bisericilor Ortodoxe surori.
Așadar, ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie a fost posibilă, așa cum se arăta în Actul său de înființare, pentru că poporul român avea obligaţia „de a-şi crea şi de a-şi însuşi toate mijloacele şi instituțiunile, nu numai culturale, politice şi economice de ordin civil şi laic, dar şi pe cele bisericeşti, prin care să-şi poată pune în valoare, pentru rolul civilizator la care e chemat, sufletul, capacităţile şi însuşirile lui şi să-şi asigure, pentru binele comun, fructificarea trudelor şi ale izbânzilor sale”. De altfel, se sublinia în Actul de înființare a Patriarhiei Române că „România de azi a devenit o puternică ţară ortodoxă de mâna întâi în Orientul creştin şi însemnând pentru Biserica Ortodoxă cea de a toată lumea, o temelie şi un braţ puternic de sprijin, cum din nefericire şi din cea mai nemângâiată durere pentru poporul şi Biserica Română, nu mai pot însemna, ca număr şi ca poziţie socială, multe din vechile, din canonicele şi din atât de strălucitele Patriarhate istorice ale Ortodoxiei universale”.
Dacă această afirmație era valabilă în anul 1925, cu atât mai mult ea este adevărată în anul 2025, la distanță de 100 de ani, perioadă în care Biserica Ortodoxă Română a rodit cu îmbelșugare în toate privințele, sub conducerea Sfântului Sinod și a celor șase vrednici patriarhi ai săi, împlinindu-se astfel urarea Patriarhului Ecumenic Vasile al Constantinopolului transmisă prin Tomosul Patriarhiei Ecumenice privind recunoașterea rangului de Patriarh al României: „fie ca ridicarea Bisericii Surori a României la demnitatea şi la rangul patriarhal... să devină pentru ea prilejul unei noi înfloriri, iar tot harul şi darul cel desăvârșit să se pogoare întotdeauna de sus asupra ei”.
Astfel, dacă în mai 193516, România avea o populație de 18.791.637 cetățeni, dintre care 70,5% (12.375.850) ortodocși, în prezent, deși suprafața României este mai mică, există 19.053.815 cetățeni, iar numărul ortodocșilor reprezintă 85,54% (14.025.064) din numărul persoanelor care și-au declarat apartenența religioasă. La aceștia se adaugă însă și milioanele de ortodocși români care locuiesc în afara granițelor țării.
În 1925 existau 5 mitropolii și 18 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Române, iar în prezent există 10 mitropolii (6 în țară și 4 în afara granițelor) și 44 eparhii (29 în țară și 15 în afara României).
Dacă la începuturile Patriarhiei Române, în țară existau 8.474 parohii (820 urbane și suburbane și 7.654 rurale), arondate în cuprinsul a 158 protopopiate, în prezent există 11.473 parohii (2.404 urbane și 9.069 rurale), arondate în cuprinsul a 175 protopopiate. La acestea se adaugă și cele 652 mănăstiri actuale (241 de călugări și 311 călugărițe) și 238 de schituri (157 de călugări și 81 de călugărițe), deservite de 2.688 călugări și 4.063 călugărițe.
De asemenea, numărul lăcașurilor de cult a crescut de la 10.740 biserici, deservite de 8.542 preoți, la 15.354 biserici (dintre care 3.601 monumente istorice), deservite de 14.251 clerici (13.851 preoți și 400 diaconi).
În ceea ce privește învățământul teologic, dacă în anul 1925 existau 15 seminarii teologice și 8 instituții teologice universitare, în prezent funcționează 25 seminarii teologice, 1 colegiu ortodox, 9 licee teologice ortodoxe şi un liceu tehnologic, având clase de teologie, precum și 11 facultăţi de teologie şi 3 departamente de teologie, incluse în cadrul altor facultăţi.
Din punctul de vedere al asistenței sociale sau din punct de vedere mediatic aproape că nu este posibilă o comparație, întrucât acum 100 de ani Biserica Ortodoxă Română încă resimțea puternic efectele privării aproape totale de resurse proprii prin secularizarea averilor bisericești (1863). Stadiul actual al activităților Bisericii Ortodoxe Române va fi detaliat în cadrul lucrărilor Consiliului Național Bisericesc și ale Adunării Naționale Bisericești, în rapoartele care vor fi prezentate în diferite domenii ale activității Bisericii.
Totodată, precizăm că în cei 100 de ani de Patriarhat, în Biserica Ortodoxă Română a fost săvârșită de 18 ori sfințirea Marelui Mir (înainte de anul 1925, Marele Mir a mai fost sfințit de patru ori) și a avut loc canonizarea și înscrierea în calendar a 137 de sfinți români, inclusiv cei 16 sfinți români cuvioși și mărturisitori din secolul al XX-lea, care au fost proclamați în cadrul Sfintei Liturghii săvârșite în dimineaţa de 4 februarie 2025 în Catedrala Patriarhală.
Toate realizările Bisericii Ortodoxe Române din ultimul secol au fost posibile datorită lucrării neobosite și jertfelnice a celor șase patriarhi români, Miron Cristea, Nicodim Munteanu, Justinian Marina, Iustin Moisescu, Teoctist Arăpașu și Daniel Ciobotea. În mod deosebit, pentru a pătrunde mai ușor cu mintea și cu ochii sufletului evenimentele care au avut loc în urmă cu un secol și pentru a simți mai intens prezența primului Patriarh român, în Sala Europa Christiana din Palatul Patriarhiei am putut admira expoziția tematică organizată de arhim. Policarp Chițulescu, consilier patriarhal la Biblioteca Sfântului Sinod, care conține documente și piese ilustrative privind ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie.
În același timp, contribuția fiecărui Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române în cei 100 de ani de Patriarhat a fost evidențiată și în paginile unui volum publicat recent la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, intitulat Patriarhii României - 100 de ani. Evocări omagiale, volum care evidențiază faptul că această aniversare nu este doar o celebrare a trecutului, ci și o chemare la recunoștință față de înaintașii noștri și prilej de reflecție asupra rolului Bisericii noastre în viața poporului român.
De asemenea, la aceeași editură a Patriarhiei Române, în acest an a văzut lumina tiparului și o broșură în care, după cum este ilustrat chiar din titlu, se prezintă sintetic Drumul Bisericii Ortodoxe Române spre Autocefalie și Patriarhat.
Nu în ultimul rând, la Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, a fost publicat volumul Slujbele Sfinților români proclamați cu prilejul Centenarului Patriarhiei Române, care constituie o pioasă rugăciune și jertfă adusă sfinților, dar și o carte de cult indispensabilă pentru slujitorii sfintelor altare, mai ales în contextul proclamărilor locale ale sfinților români care vor fi organizate pe parcursul anului 2025.
Cu prilejul Centenarului, Patriarhia Română a dezvoltat și lansat aplicația „Calendarul Ortodox” pentru dispozitive mobile cu sisteme de operare Android și iOS. Aplicația vine în sprijinul credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române care doresc să fie informați zilnic despre sărbătorile religioase, viețile sfinților, rânduielile și particularitățile liturgice ale fiecărei zile. Aplicația este disponibilă gratuit în Google Play Store și Apple App Store, iar detalii despre aplicație pot fi consultate pe website-ul oficial calendar.patriarhia.ro. O scurtă prezentare video a fost proiectată în Palatul Patriarhiei în seara de 4 februarie 2025.
În concluzie, Centenarul Patriarhiei Române ne oferă prilejul de a mulțumi lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă asupra binecredinciosului popor român în istorie, deoarece ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie este un rod al unității naționale și al autocefaliei bisericești, dar și al recunoașterii vieții duhovnicești intense a creștinilor ortodocși - clerici, monahi și mireni - de pe întreg cuprinsul ținuturilor locuite de români de-a lungul erei creștine. Patriarhia Română a fost, ca instituție și organizare, de-a lungul celor 100 de ani de existență, o făclie nestinsă a credinței și a unității naționale, iar duhovnicii și mărturisitorii ortodocși români din secolul al XX-lea au fost jertfelnici apărători ai credinței ortodoxe în fața presiunilor și persecuțiilor regimului comunist.
Împlinirea unui secol de la înființarea Patriarhiei Române este o ocazie de a ne adânci în cunoașterea istoriei Bisericii noastre, care a fost strâns legată de istoria poporului român și de aspirațiile lui de unitate și libertate. În același timp, este un moment de comemorare a celor care, prin jertfa lor, au apărat și mărturisit credința ortodoxă, chiar și în cele mai grele timpuri. Din acest motiv, pentru a avea o reprezentare vizuală a principalelor evenimente bisericești și personalități care au marcat istoria Patriarhiei Române în ultimii 100 de ani, televiziunea Trinitas TV a realizat filmul documentar Istoria Patriarhiei Române.
Cancelaria Sfântului Sinod
Note:
1. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Demnitatea și lumina unui popor credincios. Mărturia unei aniversări panortodoxe”, în vol. Dăruire și dăinuire. Raze și chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea românilor, Editura Basilica, București, 2022, p. 403.
2. Monitorul Oficial al României, nr. 73 din 10/22 martie 1882, p. 1163, apud Niculae Şerbănescu, „Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul centenarului. 1885 - 25 aprilie - 1985”, în: vol. Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. 1885-1985, București, Ed. IBMBOR, 1987, p. 121.
3. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 393; Cf. „Congres al preoțimii din Mitropolia românilor ortodocşi din Ardeal, Banat, Crișana, Maramureș, ținut la Sibiu în zilele de 6/19-8/21 martie 1919” în: Analele Asociației «Andrei Șaguna» a clerului Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal, Banat Crișana şi Maramureș, Sibiu, 1919, pp. 81-132.
4. Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române..., p. 412;
5. Alexandru Lapedatu, „Înfiinţarea Patriarhatului în Biserica Ortodoxă Română”, în: Tit Simedrea (Arhiereu), Patriarhia Românească. Acte și documente, București, 1926, f. ed., p. 11.
6. Alexandru Lapedatu, „Înfiinţarea Patriarhatului...”, p. 12.
7. Alexandru Lapedatu, „Înfiinţarea Patriarhatului...”, p. 12.
8. Sumarul şedinţei Sfântului Sinod din 4 februarie 1925, în op. cit., p. 30.
9. Sumarul şedinţei Sfântului Sinod din 4 februarie 1925, în op. cit., p. 38.
10. Tit Simedrea (Arhiereu), Patriarhia Românească..., pp. 109-110.
11. Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 44 din 25 februarie 1925.
12. Aprobate de Senat la data de 24 martie 1925 și de Camera Deputaților la data de 3 aprilie 1925, sancționate prin Decretul Regal nr. 1402 din 4 mai 1925 și publicate în Monitorul Oficial al României nr. 97 din 6 mai 1925.
13. Alexandru Lapedatu, „Înfiinţarea Patriarhatului...”, p. 14.
14. Tit Simedrea (Arhiereu), Patriarhia Românească..., pp. 131-133.
15. Tit Simedrea (Arhiereu), Patriarhia Românească..., p. 170.
16. Întrucât primul recensământ din România Mare a avut loc în 1930, prima statistică oficială a Bisericii a fost realizată pentru anii 1932-1935. Vezi Patriarhia Română, Consiliul Central Bisericesc, Raportul general administrativ pe anii 1932-1935 către Congresul Naţional Bisericesc din 14 octombrie 1935, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1935, pp. 19-21.