Ortodoxia, calea împărătească a Evangheliei

PASTORALA LA DUMINICA ORTODOXIEI

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Binecuvântat să fie Dumnezeu Care ne‑a învrednicit să prăznuim, şi în a­cest an, Duminica Ortodoxiei şi să continuăm urcuşul nostru duhovnicesc, prin post şi rugăciune, către slăvita sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Duminica de astăzi este, ca toate Duminicile, o Zi a Domnului şi o Zi a Învierii, fiind ziua cea dintâi a săptămânii (Matei 28, 1), dar ea este totodată şi sărbătoarea dreptei credinţe, este „hramul” Ortodoxiei, pe care îl cinstim în fiecare an, de peste douăsprezece veacuri.

Ortodoxia, pe care o sărbătorim astăzi, este Biserica lui Hristos pe pământ¹ şi a fost întemeiată de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos Mântuitorul, „petemelia apostolilor şi a prorocilor” (Efeseni 2, 20). Această Biserică păstrează, de două milenii, neschimbată învăţătura Întemeietorului ei şi rânduiala Sfinţilor Apostoli, în forma stabilită de Sfinţii Părinţi şi de sinoadele ecumenice.

Ortodoxia este credinţa mântuitoare, în centrul căreia se află adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ne‑a fost descoperit de Dumnezeu prin profeţi, iar „în zilele acestea mai de pe urmă ne‑a grăit nouă prin Fiul (Evrei 1, 2). Ea este credinţa pecetluită cu sânge de mucenicii celor două milenii de creştinism, dar şi de cei care‑şi jertfesc viaţa pentru Hristos în timpul nostru.

Duminica Ortodoxiei, moment de aleasă cinstire a tuturor celor care au apărat dreapta credinţă şi sfintele icoane

Începuturile sărbătorii de astăzi se leagă de luptele pentru restabilirea cinstirii sfintelor icoane, interzisă în urma edictului emis de împăratul bizantin Leon al III‑lea Isaurul (717‑741), în anul 727, acesta fiind un duşman al cinstirii sau al cultului icoanelor. Însă un mare teolog, Sfântul Ioan Damaschin, vieţuitor în Mănăstirea „Sfântul Sava”din pustiul Iudeii, a contestat atunci dreptul împăratului de a interveni în problemele Bisericii şi a precizat că singura autoritate competentă în materie de credinţă este Sinodul episcopilor. „Ne supunem ţie, împărate,- spune Sfântul Ioan Damaschin - în lucrurile care privesc viaţa, dăjdiile, vămile, încasările şi cheltuielile, în toate ale noastre încredinţate ţie; dar în ce priveşte conducerea Bisericii, avem pe păstori, pe cei care ne‑au grăit nouă cuvântul şi care au formulat legislaţia bisericească.”2

După mai bine de cinci decenii de mari tulburări pricinuite de potrivnicii icoanelor (numiţi iconoclaşti), împărăteasa Irina (†802), în calitate de regentă, cu sprijinul Patriarhului Tarasie al Constantinopolului (784‑806), a convocat în anul 787 Sinodul al VII‑lea Ecumenic la Niceea, în provincia Bitinia din Asia Mică, pentru a se pronunţa în privinţa cinstirii sfintelor icoane. Sinodul s‑a ţinut între 24 septembrie şi 13 octombrie 787 şi a hotărât că este permis şi chiar folositor şi bineplăcut lui Dumnezeu a picta icoane liturgice şi a le cinsti. Pe de altă parte, Părinţii Bisericii au precizat că sfintele icoane trebuie cinstite deoarece pe ele sunt zugrăvite chipurile unor persoane sfinte, iar cinstirea adusă sfintelor icoane nu se adresează materiei icoanei (lemnului), ci persoanelor pictate pe icoane.Prin urmare, cinstirea sfintelor icoane nu este idolatrie. Din nefericire, însă, lupta potrivnicilor cinstirii sfintelor icoane nu s‑a încheiat în anul 787, ci a continuat, cu mici întreruperi, încă aproape cincizeci de ani. În tumultul acelor lupte împotriva icoanelor, au fost distruse o mulţime de icoane, adevărate comori ale credinţei, spiritualităţii, evlaviei şi artei iconografice ortodoxe, multe biserici şi mănăstiri fiind deposedate de icoanele Domnului nostru Iisus Hristos, ale Maicii Domnului, ale îngerilor şi ale sfinţilor. Atunci, mulţi credincioşi ortodocşi au plătit cu viaţa sau au fost nevoiţi să ia calea exilului pentru curajul de a apăra sfintele icoane. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, în cele din urmă, ortodocşii apărători ai sfintelor icoane au biruit. Convinşi că una este idolul păgân sau chipul cioplit, şi altceva este sfânta icoană, chipul unei fiinţe cereşti sau al unui sfânt, creştinii ortodocşi nu au cedat în faţa celor care se împotriveau cinstirii icoanelor, şi astfel credinţa ortodoxă a învins.

Împărăteasa Teodora a Bizanţului (842‑846), împreună cu Patriarhul Metodie, a convocat un sinod la Constantinopol, pentru ziua de 11 martie 843.Acest sinod a declarat valabile toate hotărârile celor şapte sinoade ecumenice, a restabilit cultul sau cinstirea sfintelor icoane şi i‑a anatemizat pe toţi iconoclaştii şi pe toţi ereticii. Întrucât hotărârea aceasta a fost luată în ajunul primei duminici din Postul Mare, duminica aceea a fost numită Duminica Ortodoxiei, zi în care Biserica Ortodoxă serbează dreapta credinţă în plinătatea ei şi totodată biruinţa asupra tuturor ereziilor. De atunci, Duminica Ortodoxiei a fost introdusă în calendarul Bisericii, devenind o zi de aleasă cinstire a tuturor celor care au apărat dreapta credinţă şi sfintele icoane, o zi în care ne unim în rugăciune cu toţi creştinii ortodocşi din ţară şi de pretutindeni, o zi în care, în mod deosebit, ne simţim în comuniune cu toţi sfinţii, din toate timpurile, dar mai ales cu martirii, mărturisitorii şi cuvioşii care şi‑au dăruit viaţa Domnului Hristos, pentru apărarea dreptei credinţe şi cinstirea sfintelor icoane.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sfânta Scriptură ne învaţă că omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Facere 1, 27), iar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut” (Coloseni 1, 15). Aşa după cum scrie Sfântul Ioan Damaschin: „...când vezi că Cel fără de trup S‑a făcut pentru tine om, atunci vei face icoana chipului său omenesc. Când Cel nevăzut S‑a făcut văzut în trup, atunci vei înfăţişa în icoană asemănarea Celui care S‑a făcut văzut. Când Cel fără de corp, fără de formă, fără de greutate şi calitate, fără mărime, din pricina superiorităţii firii Lui «a luat chip de rob» (Filipeni 2, 7) [...], atunci zugrăvește‑I icoana şi aşază, spre contemplare, pe Acela care a primit să fie văzut. Zugrăveşte coborârea Lui fără nume, naşterea din Fecioară, botezul în Iordan, schimbarea la faţă de pe Tabor, pătimirile, moartea, minunile [...], zugrăveşte‑le pe toate şi prin cuvânt, şi prin culori” 3.

Acelaşi Sfânt Ioan Damaschin arată, mai departe, că „odinioară Dumnezeu Cel necorporal şi fără formă nu se zugrăvea deloc. Acum, însă, prin faptul că Dumnezeu S‑a arătat cu trup, a locuit printre oameni, fac icoana chipului văzut al lui Dumnezeu” 4.

Urmându‑i pe sfinţi, devenim şi noi icoane vii ale lui Dumnezeu

Desigur, între icoană şi persoana zugrăvită pe ea există o legătură harică realizată prin sfinţirea icoanei, adică o legătură duhovnicească între icoană şi Hristos sau între icoană şi sfinţii Lui, făcând‑o astfel vrednică de cinstire, aşa cum ne învaţă tot Sfântul Ioan Damaschin, zicând: „Dacă nu te închini icoanei, nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu, Care este icoana vie a nevăzutului Dumnezeu şi chip cu totul asemenea. Mă închin icoanei lui Hristos - spunea Sfântul Părinte - ca unul ce este ­Dumnezeu întrupat, icoanei Născătoarei de Dumnezeu, Stăpâna tuturor, ca una ce este Maica Fiului lui Dumnezeu, icoanei sfinţilor, ca unii ce sunt prietenii lui Dumnezeu [...]; mă închin icoanei acelora care au trăit călcând pe urmele Lui, zugrăvesc biruinţele şi pătimirile lor, pentru că prin ele mă sfinţesc şi mă aprind de râvna de a le imita”⁵. Urmându‑i pe sfinţi, devenim şi noi icoane vii ale lui Dumnezeu, Cel Sfânt, în măsura în care dobândim prin har asemănarea cu El. Astfel, sfânta icoană nu rămâne pentru noi o simplă bucată de lemn sau de pânză pictată, ci ne pune în legătură spirituală (de rugăciune) cu Hristos şi cu toţi sfinţii, ne susţine comunicarea şi comuniunea cu persoanele sfinte, al căror ajutor şi a căror prezenţă le simţim în suflet când ne închinăm cu credinţă şi sărutăm cu evlavie sfintele icoane.

În acelaşi timp, sfintele icoane ale Domnului nostru Iisus Hristos, ale Maicii Sale, ale îngerilor şi ale sfinţilor nu sunt doar opere de artă, ci în ele vedem modele sfinte de vieţuire creştină pe care suntem chemaţi să le urmăm în viaţa noastră, dacă răspundem cu iubire la iubirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor faţă de noi. Aşadar, icoana lui Hristos ne ajută să ne rugăm, să ne apropiem de Hristos şi să ne împărtăşim de lumina Sa. De asemenea, icoanele Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor ne întăresc în lupta noastră duhovnicească spre a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică.

„Podoaba picturii îmi desfătează vederea ca o livadă...”

Totodată, trebuie să preţuim şi rolul instructiv şi educativ al sfintelor icoane. Rugându‑ne în faţa sfintelor icoane, întipărim în memorie viaţa şi faptele minunate ale Mântuitorului Iisus Hristos, izvorâte din iubire milostivă, dar şi din credinţa, ­evlavia, râvna, nevoinţele şi jertfelnicia sfinţilor, care ne sunt de mare folos în săvârşirea faptelor bune şi în dobândirea sfinţeniei. „Nu am prea multe cărţi - spune Sfântul Ioan Damaschin - şi nici nu am timp liber pentru a citi; intru însă în biserică, spitalul obştesc al sufletelor, înăbuşit de gânduri ca de nişte spini; podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează vederea ca o livadă şi, pe nesimţite, slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am primit răbdarea mucenicului, răsplata cununilor şi mă aprind, ca prin foc, cu dorinţa de a‑l imita. Căzând la pământ, mă închin lui Dumnezeu, prin mijlocirea mucenicului şi mă mântui.”⁶

Iată cât de necesare sunt sfintele icoane în viaţa noastră! Ele ne conduc la sfinţenie, la Dumnezeu. Fără sfintele icoane, lumea noastră spirituală ar fi mult mai săracă. Având însă în biserică şi în casă sfintele icoane, avem în faţa noastră un izvor de lumină, de spiritualitate, de puritate şi de frumuseţe cerească. Prin urmare, avem datoria de a cinsti sfintele icoane, de a le apăra şi de a le iubi, deoarece sfintele icoane ne amintesc permanent adevărul credinţei că Hristos Domnul este pururea cu noi în Biserica Sa (cf. Matei 28, 20), împreună cu Născătoarea de Dumnezeu, cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii lui Dumnezeu.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Prin hotărârea Sinodului al VII‑lea Ecumenic din anul 787, Biserica noastră dreptmăritoare a preluat şi a oficializat învăţătura Sfântului Ioan Damaschin cu privire la cinstirea sfintelor icoane şi la importanţa pe care ele o au în viaţa liturgică a Bisericii şi a fiecărui creştin ortodox. Această învăţătură nu a fost valabilă doar pentru veacul al VlII‑lea, ci pentru toate timpurile şi locurile, pentru creştinii de astăzi şi de totdeauna.

Biserica ne cheamă, aşadar, să afirmăm credinţa ortodoxă şi să cinstim sfintele icoane ale Domnului Iisus Hristos, ale Preasfintei Sale Maici, ale îngerilor şi ale sfinţilor care împodobesc locaşurile de cult ortodoxe, dar ne învaţă în acelaşi timp, să ne îngrijim şi de icoana sau chipul lui Hristos prezent în aproapele nostru, în fiecare om. În acest sens, sunt pilduitoare şi normative pentru viaţa noastră creştină cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan adresate creştinilor din vremea sa şi, prin ei, nouă tuturor: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l‑a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L‑a văzut, nu poate să‑L iubească” (I Ioan 4, 10‑11 şi 20).

Prin urmare, temelia credinţei noastre este iubirea milostivă. Iubind pe aproapele nostru, Îl iubim şi pe Dumnezeu.

Întrucât anul acesta, 2016, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti, îndemnăm pe toţi tinerii din şcoli şi din universităţi, pe profesorii de religie şi pe teologi, pe tinerii slujitori ai sfintelor altare şi pe toţi credincioşii tineri să apere, să susţină şi să promoveze valorile spirituale ale Ortodoxiei şi ale poporului român, tradiţiile sfinte primite din generaţie în generaţie, familia creştină tradiţională, patrimoniul cultural naţional, bisericesc şi civil, într‑un cuvânt, identitatea noastră spirituală românească moştenită de la vrednicii înaintaşi pe care‑i comemorăm şi îi cinstim cu recunoştinţă în fiecare an.

În acest sens, un obiectiv de mare importanţă pentru viaţa şi istoria Bisericii noastre şi a poporului român dreptcredincios, care are nevoie de susţinerea noastră, este Catedrala Mântuirii Neamului. Noua Catedrală Patriarhală, locaş de rugăciune şi de binecuvântare, va rămâne peste veacuri o icoană a credinţei neamului românesc şi o mărturie a evlaviei noastre, a dăruirii şi a dăinuirii noastre, dar şi un simbol al demnităţii naţionale, al unităţii şi comuniunii dintre generaţii, al comuniunii românilor din ţară şi din afara ţării. Noua Catedrală nu va fi destinată doar slujirii liturgice, ci va împlini şi o lucrare social‑culturală, filantropică şi medicală. În această catedrală, alături de icoanele Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Maicii Domnului vor fi pictate şi icoanele sfinţilor români care au fost apărători şi mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti de‑a lungul veacurilor.

Ca în fiecare an, şi în anul acesta 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cheamă şi acum pe toţi slujitorii sfintelor altare şi pe toţi credincioşii să susţină, cu aceeaşi dăruire, colecta pentru Fondul Central Misionar. Acest fond are deja o istorie de mulţi ani şi a fost de mare folos, în anii anteriori, multor comunităţi parohiale şi mănăstireşti din ţară şi de peste hotare, dar şi aşezămintelor social‑filantropice ale Bisericii noastre. Banii care vor fi colectaţi anul acesta vor fi folosiţi, îndeosebi, pentru ajutorarea parohiilor misionare din mediul rural, izolate, în care locuiesc credincioşi vârstnici şi tot mai puţini, unde nu mai există alte instituţii, ci doar preotul a mai rămas să le fie de ajutor prin rugăciune şi prin faptele milostivirii creştine. De asemenea, vor fi sprijinite instituţiile social‑caritative pentru copii, pentru vârstnici şi pentru credincioşii care sunt în grele suferinţe în spitale, pentru şcoli, familiile nevoiaşe cu mulţi copii, comunităţile româneşti din afara graniţelor ţării, care au mare nevoie de ajutor în păstrarea dreptei credinţe, a graiului nostru românesc, precum şi pentru zidirea ori dotarea locaşurilor de cult.

Suntem încredinţaţi că, şi de această dată, veţi răspunde la apelul nostru părintesc, pentru ca Biserica să‑şi poată continua lucrarea sa misionară şi social‑filantropică.

Rugându‑ne lui Dumnezeu să ne ajute în urcuşul nostru duhovnicesc spre slăvitul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi vă adresăm îndemnul nostru la iubire milostivă prin cuvintele frumoasei rugăciuni din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, săvârşită în această sfântă zi de Duminică a Ortodoxiei: „Pomeneşte, Doamne, pe cei ce aduc roade şi fac bine în sfintele Tale biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte‑le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri. Dăruieşte‑le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase”.

Vă împărtăşim binecuvântarea noastră părintească prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi (2 Corinteni 13, 13) Amin.

Preşedintele Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe
Române,

† DANIEL

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, 
Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
 Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Și ceilalți membri ai
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Note:

¹ Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1933, p. 1.

² Sfântul Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane, traducere din limba greacă şi studiu introductiv de D. Fecioru, Bucureşti, 1937, p. 15.

³ Ibidem, p. 36.

⁴ Ibidem.

⁵ Ibidem, p. 23.

⁶Ibidem, p. 41.