În noaptea când S‑a născut Pruncul Iisus într‑o peșteră lângă Betleem, o ceată de îngeri cânta: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Cântarea aceasta ne arată că Naşterea Domnului Iisus Hristos uneşte cerul şi pământul, îngerii şi păstorii, slava lui Dumnezeu şi smerenia Copilului nevinovat, darurile scumpe ale magilor şi sărăcia Mamei‑Fecioare.
Până când Îl vom tot condamna la moarte pe Hristos?!...
Preacuvioşi şi preacucernici părinţi,
Preacuvioase maici și iubiţi credincioşi,
Păcatul răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu este mai vechi decât lumea; l-a săvârșit mai întâi Lucifer, alături de ceata îngerilor lui. Împotriva rânduielilor divine s-au ridicat, apoi, protopărinții noștri, Adam și Eva, râvnind la o îndumnezeire fără El (Fc. 3, 4-5). Tot împotriva Domnului au pornit oamenii a construi și turnul Babel, la propriu (Fc. cap. 11), pentru ca apoi să o facă, în diferite forme, toți mai marii lumii care, îmbătați de putere, I-au sfidat învățătura, și toți cei care au preferat orice alte închinări străine - de la idolatria păgână, pseudolatria de orice fel și până la egolatria postmodernă.
Când faptul a fost posibil, oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu până și la moarte fizică, căci, văzându-L OM întrupat, și-au zis că de data asta nu le mai poate scăpa!... Înviind din morți, Hristos a continuat să fie prigonit - de iudei, de romani, de păgâni și barbari - până când, plictisiți de-atâta creștinism, au început să-L „răstignească” perpetuu până și cei care-și ziceau creștini. E cazul tuturor celor nedemni de acest nume peste veacuri, dar și al moderniștilor de tip francez, precum și al postdemocraților de astăzi.
Toți L-au condamnat la moarte pe Hristos „iară și iară”, de vreme ce Acesta a refuzat să piară, înviind și reînviind de fiecare dată, ba încă S-a mai și încăpățânat să-Și clădească lumea pe principii nenegociate cu ei, încurcându-le planurile și dându-le peste cap aranjamentele și ambițiile de tot felul.
Emblematică, în acest sens, este obsesia lui Nietzsche pentru moartea lui Dumnezeu; graba cu care s-a apucat acesta să-I proclame moartea, mai înainte de a se asigura că a scăpat pentru totdeauna de El1.
Dreptmăritori creștini,
De vreme ce Dumnezeu a creat lumea, a și așezat-o pe aceasta pe niște baze, pe niște principii numai de El voite, și pe care a căutat, apoi, să le comunice prin diferite mijloace și oamenilor (Evr. 1, 1-2). Atitudinea de nesupunere sau neascultare, însă, prezentă încă de la început în istorie, este expresia libertății omului, dar nu și îndreptățirea acestuia de a schimba bazele natural-divine ale creației, căci acesta pare a fi scopul luptei omului cu Dumnezeu, dacă e să-l privim ca strategie și deconstrucție; altfel, e simplu refuz, dintr-un motiv sau altul.
La nivel personal, răzvrătirea împotriva Domnului poate fi egoism, necredință, lașitate, comoditate ori răutate. Dacă, însă, aceasta capătă dimensiunile unui adevărat sistem, bine pus la punct și atent coordonat, atunci avem de-a face cu un adevărat război pornit împotriva lui Dumnezeu și a viziunii Sale asupra lumii. În acest sens, în locul teocrației, unii au inventat, încă din Antichitate, democrația, în timp ce alții au experimentat despotismul și dictatura ca forme de conducere a lumii. Astăzi însă, în unele părți ale globului, după ce democrația „a obosit” și a început să convină tot mai puțin păpușarilor lumii, am văzut că începe a fi preferat, din ce în ce mai mult, conceptul de elitocrație.
Prin toate acestea, însă, Domnului îi este contestată autoritatea, pe principiul laicității statului; îi este ignorată voința, sub pretextul drepturilor și libertății omului; îi este răstălmăcită învățătura, de vreme ce, nu-i așa?, omul a învățat să gândească și singur; îi este disputată morala, altădată promotoare a decenței și a bunului simț în istorie, cu intenția refondării acesteia pe noi principii de viață, altele decât cele divine date, sens în care se și doresc reconsiderate numaidecât:
creștinismul însuși, atacat (profund nedemocratic) prin lupta împotriva icoanelor și a predării religiei în școli, dar și prin cenzurarea sărbătorilor2 și, în general, a oricărei promovări publice a creștinismului, de teama înrobirii omului „liber” sau sub pretextul ipocrit al protecției necreștinilor. Aceasta, în disprețul mult trâmbițatului multiculturalism, altminteri promovat cu emfază de aceiași seculariști;
libertatea de exprimare, ca urmare a impunerii conceptului - pe cât de artificial, pe atât de ipocrit - al corectitudinii politice;
dezmățul, care, după ce a fost mai întâi dezincriminat, iar apoi promovat cu nerușinare pe toate canalele media ca stil de viață la modă, pretinde acum și legalizarea căsătoriei persoanelor de același sex, ba încă și a necrofiliei expres consimțite și a incestului liber convenit3;
avortul, care dintr-o practică liberalizată a ajuns să fie protejat ca un adevărat „monument al naturii”, câtă vreme se propune pedeapsa cu închisoarea pentru cei care ar îndrăzni să-l obstrucționeze, fie și prin simpla consiliere a părinților să nu accepte întreruperea sarcinii4. Aceasta în timp ce, total asimetric, încurajarea avortului nu este incriminată în nici un fel;
respingerea genului, în sensul creării cadrului legislativ pentru schimbarea acestuia după bunul plac sau chiar al înregistrării copiilor de gen neutru5. Modul acesta de abordare a genului, conturat deja ca ideologia gender, a provocat în America, în anul 2016, penibilul „război al toaletelor”;
eugenia și eutanasia, ca forme supreme ale „culturii” morții, culminând cu impunerea suicidului asistat6.
Dragii mei,
Respingerea treptată a Domnului din creația Sa și toată această luptă de deconstruire a lumii și de așezare a ei pe alte baze decât cele creștine constituie, de fapt, o continuă persecutare a lui Hristos și o perpetuă condamnare a Lui la moarte. De fiecare dată, însă, și cu fiecare nouă inițiativă, omul postmodern și postdemocratic este silit să constate că, în pofida tuturor eforturilor sale, El refuză să moară. Drumul de la atacul asupra creștinismului și până la acceptarea eugeniei, eutanasiei și a suicidului asistat ne arată clar că lupta omului cu Dumnezeu va sfârși în moarte, dar nu în moartea Lui, ci în moartea proprie, căci respingerea Domnului nu poate aduce decât moarte.
De aceea, la o zi sfântă ca aceasta, când Hristos Domnul a biruit moartea, dăruindu-ne tuturor viață, să încetăm a-L mai „vâna” și a-L mai „condamna la moarte”! Să alegem viața! Să îmbrățișăm viața Lui, așa cum ne-a tocmit-o El încă dintru început! Să încetăm a mai lupta cu El, ori a-L mai răstigni, de vreme ce… oricum nu va muri! Să ne bucurăm că lumea aceasta nu a venit „din haos”, că nu ființează haotic și nu se sfârșește „în haos”7, ci are un Stăpân care ne poate risipi coșmarul singurătății în univers, ba încă un Stăpân bun, îndelung răbdător și filantrop, Căruia Îi pare rău de necredința, reticența ori încrâncenarea noastră față de El și legile Sale.
Să ne bucurăm de puterea Lui; de înțelepciunea-I pusă în slujba creației; de faptul că ne-a iubit până la jertfa supremă (In 3, 16), acceptând cu aceeași noblețe condamnarea perpetuă la moarte - de la Golgota și până la fiecare criză de egoism a ultimului secularist. Să-L iubim așa cum și El ne iubește! Să dăm slavă Învierii Lui, la fel de perpetuă ca moartea Sa, și astfel vom trăi și noi în veci, alături de Nemuritorul nostru Dumnezeu, în ciuda tuturor „atentatelor” la viața și învățătura Sa, Amin.
Hristos a înviat!
† Sebastian
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor
Note:
1 Filosoful Friedrich Nietzsche (1844-1900) a rămas în istorie drept cel care a proclamat moartea lui Dumnezeu.
2 În unele state din Occident a fost interzisă, prin lege, expunerea publică a simbolurilor creștine specifice sărbătorii Crăciunului.
3 Toate acestea se află pe agenda publică a actualului liberalism suedez.
4 Proiect de lege aflat în dezbaterea Parlamentului francez în ultimele luni.
5 În Franța, începând cu anul 2015, deja a fost acceptată înregistrarea persoanelor declarate de gen neutru.
6 În Occident, unele aziluri de bătrâni sunt amenințate cu sistarea finanțării dacă se opun suicidului asistat.
7 Potrivit Luceafărului lui Mihai Eminescu, din poezia cu același nume.