Părintele Ciprian de la Bistriţa - restaurator al unui leagăn de civilizaţie medievală

Pentru monahismul românesc, în general, şi pentru obştea mănăstirii Bistriţa, în special, sărbătoarea Crăciunului din anul abia încheiat a fost cernită de trecerea în odihnă veşnică a părintelui proin-stareţ, arhim. Ciprian Zaharia.

Tristeţea şi doliul au coborât ca un văl peste necropola domnească a lui Alexandru cel Bun, dar şi peste noi, mulţimea ucenicilor şi prietenilor care am stat în prejmă-i şi pentru care el a avut mandatul de la Dumnezeu şi Biserică să ne acorde paternitate spirituală. Mă număr printre aceştia şi-mi exprim compasiunea şi recunoştinţa faţă de stareţul şi părintele meu, lângă care am petrecut un anume timp pentru a împlini lucrarea misionară la care am fost chemat de Dumnezeu.

Numire providenţială în vremuri de restrişte

Pentru mine, părintele Ciprian a fost un călugăr complex, atipic. A intrat în osteneala mănăstirească de tânăr, acum 60 de ani. Cunoştea viaţa monahală sub toate aspectele şi ungherele ei cele mai profunde. Deşi se contopea cu obştea mănăstirii Secu, unde şi-a început viaţa călugărească, personalitatea sa şi-a creionat-o în mănăstirea Bistriţa.

Pe la jumătarea anului 1979, după trecerea în veşnicie a arhim. Dionisie Velea, patriarhul Teoctist, pe atunci mitropolit al Moldovei şi Sucevei, l-a numit stareţ al acestei vetre monahale. În urma decretului 410 doar câţiva călugări bătrâni, alături de stareţul arhim. Dionisie, mai întreţineau o brumă de pravilă în biserica voievodală a lui Alexandru cel Bun. Numirea părintelui Ciprian ca stareţ a fost providenţială pentru Mănăstirea Bistriţa.

Pe atunci mă consideram vieţuitor al acestei mănăstiri, deşi aveam ascultarea la Schitul Tarcău, aşezământ monahal dependent de Bistriţa. În iunie 1980, terminam studiile de teologie la Institutul Teologic „Sf. Ecaterina“ din Bucureşti, şi ca de obicei, veneam acasă, adică la schit. După tradiţie, treceam pe la Bistriţa să mă închin la icoana Sfintei Ana şi să cer, cum se cuvine, binecuvântare stareţului mănăstirii pentru a pleca mai departe, la schit. N-a mai fost aşa. Părintele Ciprian plănuise altceva pentru mine. Îmi amintesc, parcă era mai ieri, că m-a primit cu bucurie şi mi-a zis: „Drăguţule, de acum nu mai pleci la schit. Rămâi aici, că avem multă treabă!“

Ocrotitor şi paravan împotriva comuniştilor

Pe atunci, trăiau aici câţiva părinţi deosebiţi, trimişi la Mănăstirea Bistriţa cu domiciliul forţat de autorităţile comuniste. Se pare că stareţul Ciprian avea obligaţia să-i supravegheze.

Alăturându-mă şi eu acestora, la foarte scurt timp mi-am dat seama că părintele Ciprian nu era un supraveghetor pus de comunişti, ci, mai curând, un ocrotitor al nostru, căci toate privirile braţului secular care ne urmăreau la orişicare pas se loveau de paravanul protector al personalităţii părintelui stareţ Ciprian. Astfel, la adăpostul stareţului Ciprian Zaharia - să nu uităm - părintele Ioanichie Balan scria lucrarea, de pionierat în spiritualitatea românească, „Patericul Românesc“, „Vetrele de sihăstrie românească“, „Convorbirile duhovniceşti“; apoi, părintele Iustin Pârvu, zi şi noapte, primea credincioşi din toate categoriile sociale, cărora le ogoia suferinţele; părintele Martinean Conuţ, Isichie basarabeanul, Hrisostom, Modest spovedeau credincioşii, iar părintele Marchian, de trei ori pe zi şi o dată la miezul nopţii citea, în faţa icoanei Sfintei Ana, Moliftele Sfântului Vasile cel Mare.

A zidit mănăstire în piatră şi în suflete

Încă de la sosirea mea în această obşte, părintele Ciprian, m-a tuns în călugărie şi mi-a rânduit multiple ascultări. Eram primul călugăr după o întrerupere de 30 de ani la această mănăstire.

Pentru cei care nu ştiu, complexul arhitectural al acestei mănăstiri, în anul 1980, era aproape o ruină. Părintele stareţ Ciprian, fără să deznădăjduiască, cu răbdarea care-l caracteriza, cu tact şi pricepere, a început munca de a restaura, rând pe rând, edificiile mănăstireşti de valoare istorică, şi anume: Casa voievodală a lui Alexandru cel Bun, Casa Petru Rareş unde, cu ajutorul soţilor arheologi Bătrâna, a organizat un frumos muzeu. S-a continuat cu ridicarea din temelie a corpului administrativ din spatele bisericii şi corpul de chilii din incinta mănăstirii. După ce a terminat incinta, a trecut la construirea clădirilor şi a acareturilor gospodăreşti din afara zidurilor mănăstirii. Nimic nu făcea la întâmplare şi fără consultarea personalităţilor celor mai competente ale timpului. Arhitecţii medievişti Ştefan Balş şi Ion Antonescu veneau şi urmăreau lucrările de la Bistriţa, ca acestea să se execute potrivit exigenţelor cerute de normele în vigoare.

Mare stareţ nonconformist

Din 1959 până în anul 1980 în biserica voievodală de la Bistriţa se oficia doar puţină slujbă, ca la o parohie. Cu venirea părintelui Ciprian s-a reînceput oficierea slujbelor religioase, după toată regula monahală şi tipiconară. Apoi, dacă eu am fost primul călugăr de la Bistriţa după 30 de ani, tuns de părintele Ciprian, după mine s-au închinoviat aici câteva zeci de tineri, care s-au angajat, sub tutela părintelui Ciprian, să dea viabiliate acestei ctitorii voievodale. Pe toţi ne-a ocrotit acest mare stareţ nonconformist, cum era supranumit adesea în acea epocă. După anul 1990, numărul vieţuitorilor de la Bistriţa a sporit şi mai mult, încât părintele Ciprian a fost nevoit să înfiinţeze un număr impresionat de schituri, dintre care o parte au ajuns, acum, mănăstiri de renume.

Aşadar, la acest moment al bilanţului, putem afirma că părintele stareţ, arhim. Ciprian, se poate număra printre cei mai mari stareţi care s-au perindat, de-a lungul celor mai bine de 600 ani de existenţă, la această mănăstire. El poate fi considerat şi un adevărat ctitor, alături de marii voievozi-ctitori, care şi-au pus amprenta de-a lungul istoriei asupra acestei mănăstiri: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu şi alţii.

† Ioachim Băcăuanul,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului