„Pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel maiânainte de veci“

Sărbătorim naşterea după trup, din Fecioara Maria, a Celui născut, după firea dumnezeiască, din Tatăl, maiânainte de veci. Astăzi serbăm naşterea din Maica-Fecioara, fără de tată, după firea omenească, a Celui deofiinţă cu Tatăl, Fiul lui Dumnezeu, „Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut“.

Cel născut din Tatăl fără de maică, mai înainte de toţi vecii, după firea Sa dumnezeiască, Se naşte din Maică, fără de tată, „la plinirea vremii“ (Galateni 4, 4), după firea Sa omenească.

După învăţătura de credinţă a Bisericii, Cuvântul veşnic al Tatălui Se întrupează, aşa cum ne descoperă Dumnezeu în prologul Evangheliei după Sfântul Ioan Teologul, Apostolul iubirii (Ioan 1, 14): „Şi Cuvântul S-a făcut trup“. Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul divin necreat, Îşi asumă umanitatea noastră, în vederea răscumpărării, Se face om, „întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat“ (Evrei 4, 15). (…)

Cel ce Se naşte, „la plinirea vremii“, din Fecioara, este nu doar Fiul Omului, ci şi Fiul lui Dumnezeu, deofiinţă cu Tatăl, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, Cea care L-a născut nu este doar Fecioara Maria, Maica-Fecioara, ci Pururea Fecioara Maria, a cărei feciorie a fost păzită de Cel ce S-a născut dintr-ânsa, aşa cum, mai înainte, în Duh fiind, a profeţit Proorocul Iezechiel: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă“ (Iezechiel 44, 2). Ea este fecioară înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere, de aceea Pururea Fecioara Maria este reprezentată, în iconografia ortodoxă, purtând trei sori (stele sau luceferi) pe haina sa, maforionul ce-i acoperă capul şi umerii (pe frunte şi pe umărul drept şi pe cel stâng, ultimul fiind adesea acoperit de prezenţa Mântuitorului Prunc binecuvântând, mai ales în icoana numită Hodighitria sau Îndrumătoarea).

Cinstirea Născătoarei de Dumnezeu

Pe Cea care L-a născut pe Cuvântul întrupat, pe Fiul lui Dumnezeu înomenit, pe Cel care, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi  S-a făcut om“, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cea care L-a dăruit omenirii şi lumii pe Domnul, noi o numim Maica Domnului. Iar, după ce Sfinţii 318 Părinţi de la Sinodul întâi ecumenic de la Niceea, 325, din timpul Sfântului Împărat Constantin cel Mare, cel dintâi împărat creştin, au arătat, sub insuflarea Duhului Sfânt, pe temeiul Scripturii, în Simbolul de credinţă nicean, completat în 381, la Constantinopol, de Sfinţii 150 Părinţi adunaţi la al doilea Sinod ecumenic, în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, au arătat, deci, rolul Maicii Domnului în iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, Biserica a cinstit-o, în mod deosebit, de la Sinodul al treilea ecumenic de la Efes, din 431, numind-o Născătoare de Dumnezeu.

Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului, a fost dintru început preacinstită în Biserica întreagă, de unde şi apelativul de Maica Precista, Cea preacinstită, dar, îndeosebi din veacul al cincelea şi mai ales după Sinodul al treilea ecumenic de la Efes, 431, de când s-au generalizat, în întreaga lume creştină, sărbătorile Sfintei Fecioare şi datele lor calendaristice de ţinere, hiperdulia sau supravenerarea Maicii Domnului, Maica Celui ce este Capul Bisericii, deci Maica Bisericii, Cea care Îl poartă într-ânsa pe Cel ce ţine lumea, icoana Bisericii, a fost răspunsul pleromei eclesiale, răspunsul poporului lui Dumnezeu, răspunsul evlaviei creştine, la încercările de zădărnicire a unităţii Bisericii, la marile tulburări provocate de învăţăturile greşite, eronate, de credinţă, ereziile care au ameninţat pacea şi unitatea Bisericii, în primele veacuri creştine. (…)

Sfinţii 198 Părinţi adunaţi în Soborul al treilea al Bisericii din toată lumea, la Efes, în Asia Mică, unde a locuit Sfânta Fecioară şi unde se păstrează până astăzi casa Maicii Domnului, şi, în mod special, Sfântul Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei Egiptului, au apărat unitatea Persoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, respingând erezia nestoriană, care aducea împărţire în ipostasul unic al Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, şi, totodată, pentru că Cea care L-a născut, „la plinirea vremii“, nu a născut un simplu om sau doar pe Hristos, ci pe Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, Ea nu este doar „Anthropotokos“ (născătoare de om) sau, aşa cum nebuneşte predica Nestorie, „cel mult Christotokos“ (născătoare de Hristos), ci Ea este Născătoare de Dumnezeu, Theotokos.(…)

Soarele Dreptăţii

Dacă în condacul Naşterii Mântuitorului, ne bucurăm toţi credincioşii, cântând şi mărturisind că „pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel maiânainte de veci“, în troparul sărbătorii Naşterii lui Hristos Dumnezeul nostru, mărturisim că El este Soarele Dreptăţii şi Răsăritul cel de Sus, a Cărui naştere a adus lumii lumina cunoştinţei: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că, întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, mărire Ţie.“ 

Troparul redă, în cuvinte simple, bucuria, emoţia sfântă şi revelaţia mai presus de fire, pe care le-au trăit magii, doritori de Hristos şi învredniciţi de Dumnezeu să se închine Soarelui Dreptăţii, lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce este lumina Tatălui, „Care luminează pe tot omul care vine în lume“ (Ioan 1, 9). (…)

Lui, Soarelui Dreptăţii, Îi este închinată şi Catedrala noastră, numită de ierarhii ctitori ai Sfintei şi de Dumnezeu păzitei Eparhii Ortodoxe Române a Oradiei, Roman Ciorogariu şi Nicolae Popoviciu, „Catedrala cu Soare“ sau „Catedrala Soarelui“, Catedrala Episcopiei Oradiei, maica duhovnicească a tuturor bisericilor din eparhie, Sfântul locaş de căpătâi al eparhiei, unde se află Kathedra, locul de unde ierarhul este aşezat pentru a învăţa poporul lui Dumnezeu mila, iubirea şi jertfa nesfârşită a Soarelui Dreptăţii pentru noi, toţi cei însetaţi de binecuvântarea, harul şi pacea Preasfintei Treimi. (…)

Se împlinesc curând douăzeci de ani de la sfinţirea pietrei fundamentale, de către vrednicul de pomenire părinte patriarh Teoctist. Se cuvine să aducem mulţumire mare Preasfintei Treimi şi să ne înmulţim eforturile, îndreptând puţina noastră jertfă, cu precădere, spre Catedrala Soarelui Dreptăţii, spre Catedrala Soarelui ce nu apune, spre noua Catedrală a Mântuitorului, din oraşul de pe Crişul Repede, metropola Crişanei, cetatea de apărare a credinţei neamului nostru, la marginea dinspre apus a ţării, intensificându-ne lucrarea şi dăruindu-I Domnului cele ce I se cuvin, pentru a o vedea cât mai curând împodobită şi pregătită a-L primi pe Cel ce „pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel maiânainte de veci“, nu doar în modestul paraclis al Sfinţilor de minuni făcători Nicolae, Spiridon şi Nectarie, smerită peşteră, caldă şi primitoare pentru Pruncul născut odinioară în ieslea de la Betleem, ci şi în Catedrala propriu-zisă, în Sfântul locaş închinat Lui, Pruncului Care este Soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de Sus, ţel nobil, pentru care şi noi, precum magii oarecând, să ne deschidem vistieriile, pentru a-I dărui Domnului nostru Iisus Hristos, aur, tămâie şi smirnă, ale Sale dintru ale Sale, în toată splendoarea Sfintei Euharistii, în deplina frumuseţe a Casei Sale, pentru a putea primi binecuvântarea Soarelui ce nu apune, care să se întindă peste voi toţi, cei ce iubiţi podoaba (frumuseţea) casei Sale. (…)