„Taina naşterii după trup a Fiului veşnic al Tatălui“

„Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie“ (Galateni 4, 4), pe Fiul Său cel Unul-născut, născut din veci din Tatăl, pentru a Se face om, în toate asemenea nouă, afară de păcat, pentru ca pe noi, cei mulţi şi păcătoşi, să ne răscumpere, să ne scoată din starea de umilinţă în care păcatul ne adusese, pentru a ne restaura demnitatea pierdută prin cădere, pentru a omorî moartea.

Pentru noi, oamenii, El, Fiul veşnic al Tatălui, deofiinţă cu Tatăl, S-a smerit; bogat fiind, pentru noi a sărăcit, pentru ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim (II Corinteni 8, 9). Pentru noi S-a micşorat „cu puţin faţă de îngeri“ (Evrei 2, 9), pentru a ne întoarce la Tatăl nostru Cel din ceruri. Deşertarea, micşorarea, smerirea Fiului lui Dumnezeu înomenit la plinirea vremii, prin naşterea după trup din Fecioara, se numeşte, în teologia Bisericii noastre, chenoză.

Chenoza Cuvântului veşnic al Tatălui, asumarea firii omeneşti integrale, trup şi suflet, în ipostasul unic al Fiului Unul-născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi unirea celor două firi, divină şi umană, în mod neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, în unica persoană a Domnului nostru Iisus Hristos, se află în miezul tainei credinţei noastre ortodoxe cu privire la cea de a doua persoană a Preasfintei Treimi, Dumnezeu-Fiul înomenit, Dumnezeu-Omul. Credinţa ortodoxă, hristologia ortodoxă a fost apărată de Biserică prin mari sacrificii şi ne-a fost transmisă cu multă scumpătate de înaintaşii noştri, nouă revenindu-ne responsabilitatea apărării, mărturisirii şi transmiterii mai departe, generaţiilor ce vin după noi, a tezaurului hristologiei mântuitoare.

Astfel, în duh de smerenie, se cuvine să ne apropiem de marea sărbătoare a întregii creştinătăţi, naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, desfăcând cureaua încălţămintelor noastre şi înţelegând cât de mare şi sfântă este taina naşterii după trup a Fiului veşnic al Tatălui, a înomenirii Fiului lui Dumnezeu, începând de la Buna Vestire a Maicii Domnului, de către Sfântul Arhanghel Gavriil. De aceea, Cea care L-a născut şi L-a dăruit lumii pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), este preacinstită de Biserică şi numită, cu multă dragoste şi sfântă credinţă, Născătoarea de Dumnezeu. Aceste adevăruri ale Ortodoxiei suntem chemaţi să le mărturisim cu tărie în toate zilele vieţii noastre, dar mai cu seamă acum, la Crăciun, ca adevăr imuabil, în special în contextul lumii de astăzi, tot mai secularizate, mai desacralizate, mai îndepărtate de ceea ce este Crăciunul, marea sărbătoare împărătească a ortodocşilor.

„Mărturisirea credinţei noastre“

Poate că nicicând mai mult decât în zilele noastre pericolul relativizării sărbătorii, spectrul înstrăinării de valorile netrecătoare ale credinţei noastre strămoşeşti, duhul potrivnic lui Hristos Domnul, bântuie printre noi, încercând să denatureze sensul Crăciunului, să lipsească praznicul de ceea ce-i este propriu: de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Dar cum ar putea Crăciunul să mai fie sărbătoare fără Cel care i-a dat numele, Domnul Iisus Hristos? E drept că acelaşi lucru l-au încercat şi cei fără Dumnezeu, în timpul regimului totalitar comunist, dar n-au reuşit. Astăzi, sub măşti diferite, aceleaşi duhuri potrivnice încearcă să-i îndepărteze pe oameni de bucuria autentică a sărbătorii credinţei, de speranţa consistentă a izbăvirii de întuneric şi moarte, de frică şi de primejdie, prin chenoza Fiului lui Dumnezeu. De aceea, noi, creştinii ortodocşi avem datoria de a apăra, a mărturisi şi a transmite mai departe adevărul credinţei ortodoxe. (...)

Tot ceea ce se săvârşeşte în această perioadă, în biserici şi în case, în oraşe şi sate, la mânăstiri şi în parohii, în toate aşezămintele bisericeşti, este o mărturisire a credinţei noastre ortodoxe. Sfintele slujbe, rânduielile creştineşti, colindele şi cântecele de stea, tradiţiile moştenite din străbuni sunt tot atâtea binecuvântate prilejuri care reuşesc să îmbrace sufletele noastre în veşmintele luminoase ale sărbătorii, inserându-ne şi pe noi în cohortele de laudă ale Sfinţilor şi Îngerilor, magilor de la Răsărit şi păstorilor, constelaţiilor şi peşterii betleemite, în bucuria ce însufleţeşte întregul univers, în explozia de fericire ce inundă cerurile şi pământul, lumea de dincolo şi lumea de aici, lăsându-ne să întrezărim, pe măsura credinţei, Raiul deschis.

Luând aminte la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, vremea este a mărturisi că nu există nici o putere în cer sau pe pământ sau în lumea de dedesubt, care să fie în stare a aduce vreo atingere măritului praznic al Naşterii Domnului, oricât ar încerca, oricât s-ar opinti, oricâte eforturi ar depune, oricâte forţe ar arunca în luptă, oricâte ameninţări ar profera, oricâte războaie contra credinţei, prigoane contra credincioşilor, martirizări ale creştinilor ar dezlănţui. Pentru că nici o putere în cer sau pe pământ nu I se poate opune lui Dumnezeu, nu poate aduce vreo ofensă Preasfintei Treimi, oricât ar încerca. Şi duhurile rele ştiu aceasta, deşi sunt îngăduite de Sus, pentru încercare, să ispitească pe cei slabi în credinţă, să-i încurajeze pe cei leneşi la şi mai multă delăsare, iar pe cei indiferenţi la mai mare derivă. Forţele întunericului sunt limitate, puterea lor este trecătoare şi influenţa lor minoră, în comparaţie cu Ziditorul. Şi puterile întunecate ştiu că nu au nici o şansă şi că biruinţa nu le aparţine.

Măreţia lui Dumnezeu

Dar este mare nevoie, e de maximă urgenţă a înţelege noi adevărurile dominatoare în univers. Anume, puterea cea nelimitată a lui Dumnezeu, Atotputernicul, măreţia netrecătoare a Celui ce S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, Pantocratorul şi Domnul, Arhiereul sufletelor noastre, „Care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri“ (Evrei 8, 1). Şi ştiind şi înţelegând că toate sunt îngăduite de Sus, mai uşor vom purta şi lupta noastră, mai lesne vom putea da şi mărturisirea noastră, mai luminos vom vesti şi bucuria noastră, că Fiul veşnic al Tatălui S-a născut din Fecioara, pentru noi, cei mulţi şi căzuţi, de-acum, de „la plinirea vremii“, fraţii Săi în umanitate, pentru noi, fraţii Săi mai mici, de la Adam până la ultimul ce se va naşte din femeie. Iar noi, dreptmăritorii creştini, suntem chemaţi să răspândim lumina aceasta în jurul nostru, indiferent de condiţii, independent de gradul de secularizare al lumii din care facem parte, de indiferentismul religios, de ofensele aduse creştinismului.

De aceea, dragii mei fraţi şi surori, să nu lăsăm nimic să ne strice bucuria, să frângă dragostea noastră faţă de Domnul şi întreolaltă, să întristeze sufletele noastre! Să ne bucurăm şi să ne veselim, împreună cu moşii şi strămoşii noştri, în comuniunea de dragoste a Sfinţilor, sub omoforul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Să nu-i uităm pe cei săraci şi lipsiţi, pe cei bătrâni şi pe orfani, pe cei care au nevoie de dragostea şi ajutorul nostru, de atenţia şi sprijinul nostru, de mângâierea şi zâmbetul nostru. „În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate“ (Romani 12, 10). Şi dacă El „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând“, atunci şi noi, în haina sărbătorii lui Hristos îmbrăcaţi fiind, să ne apropiem unii de alţii cu dragoste, „cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât pe el însuşi“ (Filipeni 2, 3).

Pentru că peste toate şi deasupra tuturor este Cel ce odinioară S-a născut smerit în peştera din Betleem, Cel mai-nainte de veci, coborât în lume din Fecioara, „la plinirea vremii“, Care a mărturisit despre Sine: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul“ (Apocalipsa 1, 8). „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul“ (Apocalipsa 22, 13), „Eu, Iisus... Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa“ (Apocalipsa 22, 16). (...)