Tatăl ceresc L-a trimis în lume pe Fiul Său, „Răsăritul cel de Sus”

Recensământul cezarului Octavian Augustus a obligat pe Dreptul Iosif şi pe Fecioara Maria să meargă să se înscrie în cetatea Betleem. Acolo, împlinindu-se profeţia (cf. Mih. 5, 1), S-a născut Fiul lui Dumnezeu, într-un staul rece, şi a fost culcat în iesle.

În liniştea deplină a acelei nopţi, vocile cereşti ale îngerilor Îl lăudau pe Pruncul Mântuitor. Primii oameni care L-au întâlnit şi I s-au închinat au fost păstorii simpli şi curaţi, iar apoi magii sau înţelepţii de la Răsărit, care I-au dăruit aur, tămâie şi smirnă (cf. Mt. 2, 11).

Fenomenul ceresc ce i-a determinat pe magi să întreprindă o călătorie lungă şi obositoare a fost apariţia unei stele „ale cărei raze erau mai puternice decât soarele”, precum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur. Magii erau astrologi ce interpretau mersul vieţii oamenilor sau a popoarelor în funcţie de mişcarea astrelor pe cer. Steaua mare, care strălucea ziua şi noaptea, le-a oferit concluzia că în poporul iudeu S-a născut un Rege, Acesta fiind Hristos, „Împăratul neamurilor” (Apoc. 15, 3).

Când oamenii merg în călătorii lungi şi nu au puncte topografice sau repere apropiate după care să-şi stabilească direcţia, ei se bizuie pe stele pentru orientare. Cu mult timp în urmă, fără busolă sau fără niciun fel de instrument, locuitorii insulelor din Pacificul de Sud călătoreau mii de kilometri de-a lungul oceanului fără urme, având ca principale surse de orientare stelele, în timpul nopţii, şi soarele, în timpul zilei. Marinarii naţiunilor au făcut acelaşi lucru, orientându-se după stele, pe care profetul David le îndeamnă ca, împreună cu soarele şi cu luna, să-L laude pe Creatorul suprem (cf. Ps. 148, 3).

Astăzi, submarine nucleare călătoresc sub întinderea acoperită cu gheaţă a regiunii arctice sau polare, ghidându-se după stelele nevăzute. Aceste submarine sunt echipate cu un mecanism minunat care fotografiază cerul înstelat chiar înainte de a se scufunda sub gheaţă. Pe urmă, acest instrument reaminteşte de amplasarea stelelor, în timp ce vasul marin navighează mii de kilometri dedesubt, fără să vadă stelele deloc. Oamenii de pe navele spaţiale, de asemenea, pilotează cu ajutorul stelelor, care nu se schimbă niciodată, fiind întotdeauna vrednice de crezare.
Când Iisus S-a coborât printre oameni, Dumnezeu S-a folosit de o stea, pentru a-i conduce pe magi spre locul unde Se afla Pruncul divin. Scriitorul bisericesc Origen consideră că este vorba despre „o stea nouă, deosebită de cele ce apar pe bolta cerească sau în părţile mai joase ale atmosferei”.

Aceasta nu s-a făcut din întâmplare, fiindcă Tatăl ceresc L-a trimis atunci în lume pe Fiul Său, „Răsăritul cel de Sus” (Lc. 1, 78), după Care noi ne orientăm vieţile noastre. Cu toţii, în lumea aceasta, suntem pe un drum lung, numit călătoria vieţii. De asemenea, noi dorim ceva sigur care să ne călăuzească, să ne conducă nevătămaţi spre scopul nostru ultim. Dumnezeu S-a îngrijit să ni-L trimită pe Mesia, „Domnitor din Iuda şi Cârmuitor din coapsele lui” (Fac. 49, 10).

În călătoria vieţii, cea mai luminoasă Stea care străluceşte pe firmament este Iisus Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), „Luminătorul cel mai înainte de soare”, cum Îl numeşte Sfântul Grigorie Palama. El este cu adevărat mai demn de încredere decât stelele. Numai despre El a spus Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit; de Acesta să ascultaţi!” (Mt. 17, 5). Trebuie să-L ascultăm, fiindcă îndrumarea Sa dumnezeiască şi neschimbătoare nu-i învechită sau demodată, ci ne este mereu contemporană, conducându-ne spre destinaţia noastră. Legea Sa este „făclie picioarelor noastre şi lumină cărărilor noastre” (cf. Ps. 118, 105).

Când un marinar, aflat pe o mare necunoscută, într-o vreme furtunoasă, este azvârlit încoace şi încolo, mai multe zile, el se foloseşte de primul calm în furtună şi de prima deschizătură în nori ca să privească la stele, spre a se orienta şi a afla direcţia adevărată. Când ne-am rătăcit şi suntem în încurcătură, şi noi putem privi în sus, pentru a-L vedea pe Hristos, Steaua noastră răsărită din Iacob (cf. Num. 24, 17), ca să ne arate calea. Urmându-L pe El, vom atinge ţinta consistentă a pelerinajului nostru pământesc: întâlnirea cu Dumnezeul Cel viu. Conştient de aceasta, Sfântul Paisie cel Mare zicea: „Fără puterea şi lumina Ta, Hristoase, orice am face, ne paşte primejdia de a ne pomeni pe alt drum decât cel care duce spre Tine”.

În actualul context de secularizare accelerată şi în aceste zile de obscuritate universală, mulţi dintre contemporanii noştri gândesc şi trăiesc ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Ei sunt atraşi de miraje ieftine, adoră idoli falşi, şi unii sunt robi ai păcatelor „împotriva firii” (cf. Rom. 1, 26-27). Toate acestea produc un cortegiu de suferinţă, boli, sărăcie, lipsuri, violenţă şi războaie, stingând în suflete speranţa într-un viitor mai bun. Când nu-I permitem lui Hristos să pătrundă în bezna răutăţilor veacului, „vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării” (Col. 3, 6). Omenirea, aflată la răscruce, este chemată să se întoarcă la Dumnezeu, printr-un angajament puternic de a urma Legea Sa.

La primul Crăciun din Betleem, Dumnezeul absolut şi transcendent a intrat în realitatea noastră umană, ca să ne vorbească într-un limbaj pe care-l putem înţelege. Când ne îndreptăm privirea către El, „Steaua strălucitoare a dimineţii” (Apoc. 22, 16), se trezesc în noi o uimire imensă şi o înţelegere mai profundă a existenţei noastre. Când ne alipim de Domnul, contradicţiile interioare, grijile mărunte şi temerile noastre sunt numaidecât eliminate. Prin relaţia personală cu Mântuitorul nostru, noi putem avea parte de zile senine şi prospere, putem avea „pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc. 2, 14). Pe acestea vi le doresc tuturor, în anul care vine şi întotdeauna. La mulţi ani!