Unitatea națională - simbolul prețios al demnității poporului român

Ziua Marii Unirii nu este rodul unui eveniment spontan, ci al unui ideal împlinit cu multe jertfe, minuțios pregătit şi mult aşteptat. Ca orice eveniment important al istoriei nea­mului, Unirea tuturor românilor într-un singur stat s-a înfăptuit și prin contribuția Bisericii Ortodoxe Române, prin fiii și reprezentanţii ei de seamă.

Participarea României la Primul Război Mondial (1916-1918) a avut un scop clar și asumat de întreaga țară: Marea Unire a tuturor românilor. După doi ani de război, de sărăcie, de epidemii necruțătoare, în care România aproape dispăruse ca stat, după o pace de compromis dezastruoasă, s-a reușit împlinirea idealului național, pentru care țara noastră intrase în luptă şi chiar mai mult de-atât: s-a născut România Mare. Pentru realizarea acestui ideal au murit însă aproape 1.000.000 de români, soldați și civili.

La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a emis rezoluția de unire necondiționată cu Regatul României, iar la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a decretat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureşului şi Sătmarului cu Regatul României. Așadar, la 1 decembrie nu celebrăm doar unirea Transilvaniei cu România, ci chiar formarea României Mari, în urma tuturor actelor din anul 1918 (unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului şi Sătmarului).

Rolul Bisericii și al clericilor în desăvârșirea Marii Uniri a fost deosebit de important, mai ales în trezirea și păstrarea conștiinței de neam a românilor, a unității de limbă și credință.

Șirul preoților care au murit pe front sau au participat la Primul Război Mondial, precum și al clericilor care au suferit de pe urma promovării idealului de unitate românească în Transilvania, Bucovina și Basarabia este atât de mare, încât numele lor nu le știe nimeni în totalitate.

Însoțind armata română pe front, preoții au slujit Sfânta Liturghie, au spovedit și au împăr­tășit soldații, au înmormântat pe cei căzuți în luptă sau răpuși de boli, au îmbărbătat cu timp și fără timp; de asemenea, preoții au ținut cursuri, au suplinit doctori, farmaciști, învățători, au deschis școli și orfelinate, au explicat ostașilor și românilor din Transilvania și din Basarabia istoria românilor, au întreținut cultul pentru eroii care și-au dat viața pentru țară și neam, pentru dezrobirea pământului strămoșesc.

Unii preoți s-au jertfit în luptă, dându-și viața alături de soldați. Alți preoți au căzut prizonieri pentru că au întârziat cu pansarea răniților, îngrijirea muribunzilor, ori cu îngroparea soldaților căzuți în luptă.

Pentru activitatea lor cu caracter românesc, cât și pentru ideile unioniste propagate chiar înainte de 1918, peste 150 de preoți ortodocși din Transilvania au fost întemnițați de autori­tă­țile ungare, iar peste 200 au fost exilați la Sopron, în Ungaria, în condiții grele, de mizerie, timp de mai bine de doi ani, iar unii dintre ei nu s-au mai întors niciodată acasă.

Prețuirea deosebită față de lucrarea și jertfa preoților militari în timpul Războiului de Întregire a Nea­mului românesc (1916-1919) l-a făcut pe generalul Constantin Prezan, comandant al Armatei Române, să declare că „preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care, alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară și Neam”.

De Ziua Naţională a românilor, citind inscripţia de pe Arcul de Triumf din Bucureşti, continuăm să ne bucurăm că „după secole de suferinţă creștinește îndurate am ajuns la unitate naţională”.

Marea Unire de la 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai strălucită a istoriei româneşti. Măreția ei constă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu a fost opera unui om politic, ori a unui guvern, sau a unui partid; ea este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan izvorât cu putere din adâncul conştiinţei unităţii poporului.

Înfăptuirea statului național a permis națiunii române să-şi pună în valoare geniul propriu, etosul spiritual, puterea de muncă şi capaci­tă­țile sale creatoare, în slujba progresului economic și social, a dezvoltării ştiinţei, învăţământului şi a culturii. Astfel, după Marea Unire, țara noastră a evoluat în cadrul unui regim de demo­crație parlamentară. România s-a înscris în anii interbelici pe calea unei vieţi prospere, aducând şi pe plan internaţional o contribuţie semnificativă la menținerea păcii şi stabilității, la dezvoltarea economică, la îmbogățirea patrimoniului cultural universal.

Făurirea statului național român la 1 decembrie 1918 a fost benefică şi pe plan spiritual, atrăgând după sine organizarea unitară a structurilor bisericeşti din toate provinciile româneşti, sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În acelaşi timp, ea a creat şi premisele ridicării Bisericii Ortodoxe Române, autocefală din anul 1885, la rangul de Patriarhie, în anul 1925.

Evocând astăzi Marea Unire de la 1 decembrie 1918, omagiul şi recunoştinţa noastră se îndreaptă către poporul întreg, cum spunea Nicolae Iorga, „de oriunde (pretutindeni) şi din toate veacurile, martir şi erou”.

Pentru toate binefacerile Marii Uniri, aducem astăzi mulțumire lui Dumnezeu Cel preaslăvit în Sfânta Treime şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

De Ziua Naţională a României sun­tem chemați să păstrăm şi să cul­­tivăm mai mult darul unității naţionale, condamnând dezbinarea și în­vrăjbirea, care nu sunt proprii poporului român, ci sunt menite să ducă la discreditarea României în lume.

Unitatea națională este simbolul cel mai prețios al demnității poporului român, obținut cu multe jertfe de vieți omenești şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni.