Urcuş tainic spre luminoasele lăcașuri de sus

La pomenirea Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, reorganizatorul obștilor monahale pe ritmul isihast al rugăciunii lui Iisus, cunoscută și ca rugăciunea inimii, tot într-o isihie prelungită de ceva timp bun în urmă, la Mănăstirea Râmeț, inima mamei spirituale a obștii, preacuvioasa stavroforă Ierusalima Ghibu, a încetat a mai bate în lumea trecătoare.

Ostenelile unei vieți „cu sens și rost”, după rânduielile autentice ale sihaștrilor, însă în permanentă provocare a ispitelor contem­pora­neității secularizate, dublate de persecuțiile fostului regim totalitar, i-au fost, treaptă cu treaptă, urcuș spre desă­vârșire, sub dulcea ascultare a Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Dometie cel Milostiv de la Râ­meț, reînnodând firul de aur al sta­rețelor demne de așezat în Materic.

Odrăslită în Ardealul oțelit prin răstignirile repetate pentru păstrarea și promovarea dreptei credințe ortodoxe și a identității românești, într-o familie cu nume de mare re­zonanță, a marelui Onisifor Ghibu, unchiul maicii Ierusalima, încă din prima tinerețe, dimpreună cu sora sa de trup, maica Anastasia, și cu alte două surori de credință, s-a școlit la marele lor dascăl, părinte, duhovnic și păstor sfânt Dometie. Începând în zonă, în timp de mare prigoană, au fost nevoite, mai apoi, a-și continua, cu mentorul de suflet, formarea în celebrele lavre ale Buzăului: Rătești, pentru tinerele surori; și părintele la Ciolanu sau la Episcopie. Așa s-a călit la școala tradițională, rezistentă și echilibrată a nevoințelor călugărești în duhul Sfinților Părinți și în tra­diția românească autentică, a­proa­pe de lavrele Sfinților Vasile de la Poiana Mărului și Paisie de la Neamț.

Etapa decisivă a devenirii monahale este la Râmeț, Aiud și Teiuș, între restricții severe, atât cele ale Decretului 410 de excludere din monahism, cât și cele ale pribegiei, transformând persecuția și suferin­țele, mereu sub ascultarea de eroul credinței - Sfântul Dometie -, în smerenie, în unitatea obștii, chiar și în afara zidurilor mănăstirii, contribuind prin inte­ligența, perseve­rența, credința sinceră și abilitățile gospodărești de excepție la organizarea atelierului tradițional de covoare, dând muncii rugăciune și rugăciunii aripi comunitare prin care Dumnezeu și oamenii providențiali au ajutat la revenirea în anul 1969, cu mari piedici și dificultăți, în mănăstirea pustiită, profanată și dezafectată.

Au dus o luptă demnă, curajoasă și jertfelnică, lângă marele duhovnic și Sfânt Dometie, stareța Ierusalima și soborul de albine culegătoare de mierea evlaviei, așezate în fagurele atâtor nevoin­țe, ascultări și suferin­țe, ca pe un nou „Tabor al catedralei ștefa­niene”, sub streașina munților falnici ai Apusenilor.

Dar viața adevărată a maicii Ierusalima stă ascunsă în evlavia sa neostentativă, în ctitoria unei mănăstiri - cetate a credinței, a culturii și a filantropiei -, toate îndreptate spre păstrarea și cultivarea iubirii de Dumnezeu și de aproapele. A trăit să vadă și două canonizări: ale Sfinților Ghelasie și Dometie.

Nu a economisit iubirea milostivă, continuând discret, dar eficient și filantropic lucrarea Sfântului Dometie cel Milostiv, „cu timp și fără timp”. Mi-a îngăduit Domnul, sub aripa proteguitoare a părintelui meu duhovnicesc, Mitropolitul Antonie, fratele spiritual cel mai bun al Sfântului Dometie, să frecventez, de seminarist, mănăstirea de la Râmeț și să primesc spiritual atâtea îndemnuri și pove­țe, care s-au sedimentat în inimă și prin evlavia, hărnicia, dărnicia și milostenia maicii sta­rețe Ierusalima, mamă iubitoare a multora în Domnul și în Biserica Sa.

A îngăduit Milostivul Dumnezeu să particip, la chemarea Înalt­prea­sfințitului Părinte Arhiepiscop Irineu, la canonizarea Sfântului nostru Dometie cel Milostiv. În preaplinul unicei bucurii revărsate de Dumnezeu la logodirea unui nou sfânt cu veșnicia, Dometie, am cercetat cu sfială, cu smerenie și cu speranță și pe maica Ierusalima, tainic prezentă în urcușul ei spre altă dimensiune a vieții. Nu cuvintele, ci harul de la canonizare au făcut posibilă comunicarea coerentă cu maica Ierusalima cea tăcută în urcușul pe crucea unei omenești suferințe: „Și acum... unde mergeți?” a întrebat maica. I-am răspuns și eu...

S-a așezat în mormânt cu câteva zile înainte de ziua nașterii ei de acum 88 de ani, în ziua nașterii fericitului întru pomenire Antonie Mitropolitul. Dumnezeu s-o ierte și s-o mântuiască!