Binecuvântare către pelerini de la Altarul de vară al Colinei Bucuriei

Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul, Episcop‑vicar patriarhal, a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie, în Duminica a 23‑a după Rusalii, 25 octombrie, la Altarul de vară din vecinătatea Catedralei Patriarhale, în prezența credincioșilor și pelerinilor aflați pe Colina Bucuriei pentru a se ruga și a‑i cinsti pe sfinți.

Alături de ierarh s‑a rugat un sobor de slujitori, din care au făcut parte părinții protopopi ai protoieriilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor.

La momentul rânduit după citirea Sfintei Evanghelii duminicale (Luca 8, 26‑39), Preasfinția Sa a rostit un cuvânt de învățătură în care a explicat minunea vindecării bărbatului demonizat din ținutul Gherghesenilor: „În fața unei asemenea suferințe, am putea fi tentați să ne oprim mai ales asupra caracterului înfricoșător al întâmplării. Totuși, Evanghelia nu a fost consemnată pentru a ne înspăimânta, ci pentru a ne descoperi puterea eliberatoare și vindecătoare a lui Hristos și iubirea Lui față de omul căzut, chiar și atunci când acesta pare să fi ajuns într‑o stare fără ieșire. Primul lucru pe care îl observăm este că Hristos merge în întâmpinarea celui suferind. Nimeni nu L‑a chemat, nici locuitorii cetății, nici rudele, nici cel suferind. Domnul nu așteaptă. El vine în ținutul acela și Se întâlnește cu omul demonizat care nu mai poate singur să ceară ajutor. Hristos Domnul însă, din iubire de oameni, Se apropie de el și poruncește duhului necurat să iasă din acel om. Aici descoperim un adevăr fundamental al credinței noastre: Dumnezeu nu încetează să‑l iubească pe om nici atunci când el se depărtează de Dumnezeu și ajunge să‑și piardă libertatea, să fie sub stăpânirea celui rău. Păcatul rănește, patimile înrobesc, iar răul poate distruge legături și vieți, însă omul nu încetează să fie făptura iubită a lui Dumnezeu. Hristos nu Se apropie de acest om posedat pentru a‑l umili și mai mult, ci pentru a‑l elibera și a‑i reda demnitatea”.

Preasfinția Sa a vorbit, de asemenea, despre situațiile concrete în care apare înstrăinarea între cel căzut în diverse patimi sau suferințe și membrii familiei sau ai comunității: „Vedem asemenea suferințe și în lumea noastră, chiar dacă ele nu se manifestă întotdeauna în forme atât de dramatice. Sunt oameni care se retrag din mijlocul familiei, oameni copleșiți de dependențe, de singurătate, de deznădejde sau de propriile greșeli, oameni pe care ceilalți ajung să‑i evite fiindcă nu mai știu cum să se apropie de ei. Nu trebuie să confundăm aceste situații cu demonizarea descrisă în Evanghelie, dar putem învăța să nu reducem niciodată un om la suferința, la căderea sau neputința lui. Uneori, cel pe care noi l‑am socotit pierdut are cea mai mare nevoie să descopere că cineva încă îl caută și nu a renunțat la el”.

Răspunsurile liturgice au fost cântate de Corala „Nicolae Lungu” a Patriarhiei Române.