Logica demonilor

Minucius Felix, Dialogul Octavius, XXVI, 8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, p. 380

„Există duhuri rătăcitoare şi necurate, care, împovărându-se cu murdăriile patimilor pământeşti, au fost alungate din viața cerească. Ele şi-au pierdut puritatea naturii lor, din cauză că s-au întinat şi s-au scufundat în vicii. Şi, ca să-şi mângâie nenorocirea că sunt pierdute pentru totdeauna, duhurile acestea nu încetează de a pierde şi pe alții. Pentru că sunt corupte, nu încetează de a răspândi greşea­la corupției lor şi, pentru că sunt înstrăinate de Dumnezeu, caută pururi să îndepărteze pe toată lumea de Dumnezeu, prin insuflarea acestei credințe drăceşti. Poeții numesc aceste duhuri demoni. La fel spun filozofii şi chiar Socrate, pe care demonul său îl oprea sau îl îndemna, după voia sau bunul său plac, la unele fapte sau la altele. Magii înşişi nu numai că-i cunosc pe demoni, dar toate minunile le fac cu ajutorul lor. Demonii îi pătrund şi-i inspiră pe aceştia să facă scamatorii, dând la iveală ceea ce-i absent, sau făcând să dispară ceea ce-i de față.”

Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii ecumenice, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, pp. 434-435

„Noi nu trebuie să ne temem numai de persecuții şi de atacurile fățişe destinate să coboare şi să prăbuşească pe servitorii lui Dumnezeu. E mai uşoară paza, când primejdia se vede şi sufletul se pregăteşte din timp de luptă, când adversarul se declară ca atare. Dar este mai periculos şi mai de temut duşmanul, când se strecoară nevă­zut, când ascuns sub masca înşe­lătoare a păcii se târăşte ca un şarpe împotriva noastră, din care cauză este şi numit astfel. El este întotdeauna viclean, foloseşte căi întunecate şi ocolite pentru a împresura pe om. Așa a amăgit de la începutul lumii cu cuvinte atrăgă­toare, dar mincinoase, şi a înşelat suflete credule şi naive, care nu și-au luat măsuri de prevedere (Facerea 3, 1). Aşa a încercat să înşele chiar pe Domnul, venind pe ascuns şi târându-se ca să înşele. Dar a fost simțit și respins, și de aceea a fost izgonit, pentru că a fost descoperit la timp şi recunoscut (Matei 4, 1-11). De aici ni s-a dat exemplu să fugim de drumul omului vechi, să mergem pe urmele lui Hristos Cel biruitor, ca să nu cădem iarăşi în lațul morții, ci, prevăzători în faţa primejdiei, să ne întărim stăpâ­nirea asupra nemuririi pe care am primit-o.” 

Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, LXIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 16, pp. 228-229

„Dar şi un alt om vestit bântuit de demon fu adus la el. Iar demonul acela era aşa cumplit, că cel stăpânit de el nu ştia că e adus la Antonie. Ba încă îşi mânca şi mădularele trupului său. Cei ce-l aduseră i-au cerut lui Antonie să se roage pentru el. Iar Antonie, suferind împreună cu tânărul, s-a rugat. Şi toată noaptea a privegheat împreună cu el. Spre ziuă, tânărul, năpustindu-se deodată asupra lui Antonie, îl împinse. Cei ce veniseră împreună cu el mâniindu-se, Antonie le-a spus: Nu vă mâniați pe tânăr. Căci nu el face aceasta, ci demonul din el. Căci certat fiind demonul şi poruncindu-i-se să se ducă pe pustii, acesta, cuprins de turbare, a făcut aşa. Slăviți deci pe Domnul. Căci, repezindu-se el astfel împotriva mea, vi s-a dat un semn al ieşirii demonului. Şi spunând Antonie aceasta, îndată tânărul s-a făcut sănătos. Şi venindu-şi în minți, şi-a dat seama unde era şi l-a îmbrățişat pe bătrân mulțumind lui Dumnezeu.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea I, Prima convorbire cu părintele Serenus, Cap. IX, Cap. X, în Părinți și Scri­itori Bisericești (1990), vol. 57, p. 420

„Ghermanus: Care este, vă rog, această tovărăşie atât de strânsă şi de adâncă între suflet şi duhurile rele, încât par nu numai apropiate, dar chiar unite? Ele îi vorbesc pe nesimțite, se strecoară şi-i insuflă ce vor, îl fac să se gândească la ce le place lor, şi este între ele atâta unitate, încât fără harul lui Dumnezeu aproape că nu se poate deosebi ce vine din îndemnul lor şi ce porneşte din voința noastră.

Serenus: Nu este de mirare că un duh se poate uni pe nesimțite cu alt duh, care-şi exercită forța de a îndemna spre cele ce-i plac lui. Există şi între ele, ca şi între oameni, oarecare asemănare şi înrudire de substanță, astfel că definiția care se dă despre natura sufletului se potriveşte şi pentru ele. Dar nu se poate în nici un chip ca ele să se întrepătrundă şi să se unească în aşa măsură, încât unul să-l cuprindă pe celălalt. Numai Dumnezeu are această însuşire.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a IX-a, IX, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, p. 173

„Locul în care-şi are sediul conducerea lui este văzduhul. (...) De aceea se numeşte şi conducător al lumii, deoarece conducerea lui se exercită în jurul pământului.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)