Biografii reconstituite ale lui Simion Ştefan

Fără a fi neapărat greşite, componentele biografiei lui Simion Ştefan sunt doar rezultatul speculaţiei cercetătorilor. Este vorba de apartenenţa la comunitatea monahală de pe lângă reşedinţa arhierească, dedusă din asocierea numelui Simion, îndeobşte presupus a fi numele de botez, cu cel de asemenea presupus ca fiind primit la călugărire, Ştefan, şi cu originea albaiuliană menţionată în actul confirmaţional din 10 octombrie 1643: honorabilis vir Stephanus Popa Simonius Alba Julianus.

Nicolae Iorga este singurul care vede lucrurile invers: "Ştefan Simon sau Simion - nume pe care le poartă pe amândouă sau preferă pe cel dintâi, cel laic, nu cel călugăresc, ca o nouă dovadă de iubire pentru reforma legii". Noul vlădică a putut fi însă un preot văduv, a cărui tundere în monahism să fi fost de dată recentă sau să se fi produs chiar ca o consecinţă a alegerii în fruntea Bisericii.

Nici măcar numele Simion nu este sigur dacă a fost prenomen sau cognomen, unii istorici preferând să vadă în el numele tatălui mitropolitului şi chiar numele familiei, indicat şi în forma Simonovici, în actele "dosarului unirii rutenilor" înaintat de Georgius Lippay Congregaţiei de Propaganda Fide. Ne aflăm, însă, doar în faţa unei simple adaptări, rezultată în urma unei traduceri care, fără a avea neapărat intenţia de a fi creatoare de confuzie, nu a fost deloc interesată de respectarea realităţii. Astfel, documentul în care este descrisă hirotonirea lui Petru Partenie, emis de "Stephanus Simonovicsius Dei Gratia Archiepiscopus Belegradiensis, Vadiensis, Marmarosiensis, totiusque Transsilvaniae, Catholicae atque Apostolicae Religionis Graeci Ritus Episcopus", este în mod evident o traducere realizată în cancelaria primatului de Esztergom a unui text care cel mai probabil a fost emis în limba română sau, poate, în slavonă, nu pentru că în anturajul vlădicului nu s-ar fi putut găsi un cunoscător de latină atât de priceput încât să poată reproduce şi adapta un stilionar, ci pentru că titulatura de "episcop al Bisericii catolice şi apostolice de rit grec" este un nonsens pe care Simion Ştefan nu avea de ce să şi-o asume şi nici într-un caz nu o putea face în mod oficial, deschis, aşa cum o presupunea un act de hirotonire pentru care "invitatoque Domino Saba Episcopo Bisztranensi, convocatoque Clero nostro (…) Sacraeque Synodus praemittere jubet, solemnitate instituimus (…)". Că suntem în faţa unei adaptări la necesităţile presupuse de contextul unirii cu Roma a rutenilor din Ucraina Subcarpatică, dosarul înaintat de Georgius Lippay trebuind să conţină şi dovada hirotonirii lui Petru Partenie într-o limbă înţeleasă de cei de la Roma, o probează, de asemenea, omiterea celui de-al treilea coliturghisitor, "Gregorius Moldaviensis"/ "Moldavszky", al cărui nume apare abia la 1655, într-un document adresat de Lippay rutenilor, care a corectat astfel scăparea traducătorului, folosindu-se, desigur, de originalul documentului emis de Simion Ştefan.

Confuzii şi omisiuni

Tot o speculaţie este opinia că Simion Ştefan ar fi studiat în colegiul din Alba Iulia. Că - la nivelul societăţii româneşti a mijlocului de secol XVII - a fost un cărturar, este neîndoielnic, dar e puţin probabil ca, dacă ar fi studiat în colegiul academic, să mai fi fost nevoie să i se traducă "reversalul" citit de superintendentul Geleji, indiferent dacă lectura a fost în limba latină sau în cea maghiară. Acest detaliu al întâlnirii, din 4 martie 1643, între cei doi potrivnici este mai mult decât elocvent asupra dimensiunilor formaţiei să-i spunem "occidentale" a lui Simion Ştefan, dar nu exclude cunoştinţele de slavonă, pe care munca de traducere a cărţilor sfinte de asemenea le presupunea.

Nu este dovedită nici participarea sa, în calitate de candidat, la alegerea de vlădică din 1640. Această opinie pare să fi fost încetăţenită de Augustin Bunea, pe baza corespondenţei purtate, în septembrie 1640, de superintendentul Geleji cu principele Gheorghe Rákóczi I. Geleji îi enumeră însă drept candidaţi doar pe protopopul de Haţeg, pe "un moldovean care vrea să ajungă la Măria Ta prin voivodul Ioan" (recte Vasile Lupu), şi pe călugărul Meletie sosit din Muntenia şi susţinut de Matei Basarab. Cum, în opinia lui Bunea, Ilie Iorest este protejatul lui Matei Basarab, când, în realitate, el era "moldoveanul", sporirea confuziei prin adăugarea candidaturii lui Simion Ştefan devine evidentă.

Un alt detaliu biografic asupra căruia istoriografia a emis păreri contradictorii este hirotonirea sa, care după tradiţie ar fi trebuit să aibă loc la Târgovişte. Vehement contestată de Nicolae Iorga, vădit ostil mitropolitului, considerat unealtă a calvinilor, ea nu poate fi probată documentar, în condiţiile în care redactarea Condicii Sfinte a Mitropoliei Ungrovlahiei a început abia la 1668, prima hirotonire a unui arhiereu ardelean fiind înregistrată în 1680.

Scriitor şi om de carte

În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, istoriografia greco-catolică - al cărei principal exponent este Augustin Bunea - a dezvoltat un discurs din ce în ce mai preocupat de justificarea actului unirii religioase de la 1700, al cărei jubileu de 200 de ani se apropia. Cele mai bune argumente în favoarea unirii au fost găsite în evoluţia raporturilor interconfesionale româno-maghiare din secolul al XVII-lea, spectrul calvinizării fiind de acum de-a dreptul demonizat şi invocat chiar şi acolo unde nu era cazul. Simion Ştefan a devenit o ţintă predilectă, toate elementele cunoscute sau reconstituibile ale biografiei sale pretându-se la blam sau măcar la compătimire. Poziţia de subordonat al superintendentului calvin a fost luată ad litteram, neputinţa lui, dacă nu servitutea asumată, devenind căi sigure de calvinizare a Bisericii româneşti.

Nu departe de această atitudine se situează şi Nicolae Iorga, a cărui opinie este de neevitat în abordarea aproape oricărui subiect de istorie românească. În viziunea promovată de el prin lucrările publicate înainte de 1918, românii din Transilvania sunt priviţi cu atitudinea binevoitoare a fratelui mai vârstnic, dar care crede că a contribuit mai mult şi că i se cuvine o parte mai mare din moştenirea comună. Aflaţi la discreţia autorităţilor politice şi religioase de alt neam şi de altă confesiune, ardelenii nu puteau juca decât rolul supuşilor docili, astfel de vremuri de cumpănă nefiind prielnice decât în subsidiar pentru lucrări de calitate precum tipăriturile editate de Simion Ştefan, a căror limbă "clară, populară, cu caracter general" ni-l "înfăţişează pe vlădică supt o lumină ceva mai bună, măcar ca scriitor şi om de carte". După 1918, când dimensiunile geopolitice ale României i-au permis marelui istoric să se comporte fără menajamente faţă de sentimentele maghiarilor, a dispărut şi bruma de condescendenţă faţă de contribuţia ardelenilor la istoria naţională. Portretul lui Simion Ştefan este acum cel al unui "preot calvin fireşte", care şi-a zis arhiepiscop doar ca să sublinieze refuzul de a avea "o comunicare ierarhică, sau frăţească măcar, cu Biserica munteană", slujind deci fără îndătinata hirotonire şi "având legături numai cu superintendentul calvin al Ardealului şi cu prinţul acestei ţări". În consecinţă, tipăriturile sale n-au putut pătrunde "în toate părţile româneşti, pentru care se şi aleseseră numai acele cuvinte care erau ban bun, mergător pretutindeni", căci "e îndoielnic (…) dacă ura împotriva mitropolitului calvin a îngăduit" răspândirea lor.

Un asemenea verdict, cu totul nejustificat de izvoarele care

i-au fost accesibile lui Nicolae Iorga, a avut oarecari ecouri printre istoricii literaturii. În lipsa unor surse documentare noi, glasurile care s-au ridicat în apărarea lui Simion Ştefan, care s-au făcut auzite în special în paginile revistelor teologice, nu au putut uza decât de bunul-simţ şi de un stil encomiastic pentru a aşeza cât de cât în echilibru calitatea tipăriturilor, corectitudinea lor dogmatică şi profilul intelectual al mitropolitului. (Ana Dumitran, Muzeul Naţional al Unirii - Alba Iulia)