Biserica lui Horea din Cizer, la 240 de ani

Biserica ridicată de Horea în localitatea sălăjană Cizer împlineşte 240 de ani de la finalizarea construcţiei. Valoarea istorică şi culturală a determinat, în 1967, după 194 de ani de existenţă pe locul unde i-a pus Horea temelie, mutarea monumentului istoric în Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, Secţia în aer liber, unde constituie bijuteria muzeului.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în jurul anului 1715, nu se ştie din ce cauză, a izbucnit un mare incendiu în localitatea Cizer, care a mistuit în flăcări o mare parte sat, unde se afla şi biserica. De atunci, sătenii au fost lipsiţi de un lăcaş de cult. Timp de câţiva ani au folosit drept biserică o casă mare pentru acea vreme, cu acoperiş de paie, casă care a dăinuit până astăzi, fiind achiziţionată de Muzeul de Istorie şi Artă Zalău pentru a fi transformată în Muzeu al satului Cizer. În timp ce cizeranii îşi căutau un meşter pentru a-şi construi biserica, Horea sălăşluia în vecinătatea localităţii lor, în partea sudica a acesteia, într-un loc numit Puteroanca, la bifurcaţia a două artere principale de circulaţie, una mergând la Bogdana-Buciumi la Zalău, iar cealaltă mergând pe la Cizer - Crasna la Zalău sau Şimleu Silvaniei, artere pe care, secole de-a rândul, moţii veneau la Ţară cu cofe şi ciubară. Acest loc i-a permis lui Horea să ţină permanent legătura cu moţii din locurile din care a purces în pribegie, lucru ce-l va ajuta în organizarea răscoalei care devenea iminentă.

Vasile Nicula, din Albac

El se trăgea din familia Nicula sau Niculeştilor din Albac - arată Niculae Densuşianu în monografia „Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria“ - şi adevăratul său nume era Vasile Nicula, după cum singur declară în testamentul său. Iar numele Ursu era numai o numire secundară, ce o primise în familie, în locul numelui de botez Vasile. O datină particulară la ţăranii din Munţii Apuseni este ca, adeseori, părintele (capul de familie), în locul numelui de botez, dă fiului său numele de „Ursu“ şi cu numele acesta figurează ţăranul în toată viaţa sa în familie şi în societate. Aşa se întâmplase şi cu Vasile Nicula, căpitanul revoluţiei de la 1784. Iar numele Horea era un epitet popular ce i-l dăduseră muntenii pentru deosebita pasiune de a hori (doini), pentru farmecul şi puterea cântărilor sale.

Despre viaţa sa înainte de 1779 se ştie cu siguranţă numai că petrecuse mai mult timp în comuna Ciucea din comitatul Clujului, la un unchi al nevestei sale.

Dar şi aici, mizera soartă a ţăranului mişcă inima lui. Sentinţa forului dominal (judecatorie comunală) din 1783 îl inculpă pentru agitaţii şi între jelerii statului de aici, cărora le promisese că-i va scăpa de impozitul personal, dar n-a putut să obţină nici un rezultat.

Horea era căsătorit, pe soţia sa o chema Ilina şi avea doi copii, Ion, de 19 ani, care a fost vice-căpitan pe timpul revoluţiei, şi altul, Luca, de 16 ani, după cum arată Nicolae Densuşianu, în „Horea, Cloşca şi Crişan“ („Magazin istoric“, an XIV, nr. 10, octombrie 1980, p. 6).

Horea, mare meşter

Sătenii Cizerului, auzind despre Horea că este un mare meşter, l-au angajat să le construiască o nouă biserică. Locul construcţiei l-au stabilit în apropierea celei vechi, câţiva metri mai sus, pe dealul numit Coaste. Materia primă a fost lemnul de stejar adus din locul numit Colţ. Spun bătrânii că, după ce Horea a plănuit biserica, s-a dus în pădure şi a însemnat arborii trebuincioşi, care erau aşa de groşi (50-70 cm în diametru), încât abia au fost aduşi cu trei perechi de boi. Se spune, de asemenea, că pentru a nu se sparge roţile de la tilegi sub greutatea lor, ţăranii au pus în locul roţilor cu spiţe şi obezi, roţi din butuci de lemn sau au legat buştenii cu lanţuri şi i-au târât. Vorbind cu sătenii despre Horea şi despre construirea Bisericii din lemn din Cizer, un om vârstnic, Ioan Ţolaş, a Bonii, spunea că în copilăria lui, în locul Colţ nu mai era pădure, dar ici şi acolo rămăsese câte o butuză (cioată) pe care stăteau şi mâncau în timp ploios, ca pe o masă, păstori aflaţi cu vitele sau oile. În locul respectiv fusese o pădure falnică.

Tot sătenii afirmă că Horea îşi făcuse o ascunzătoare într-o scorbură de răchită de pe malul văii Cizerului, unde să se poată ascunde în eventualitatea că ar fi urmărit de trimişii stăpânirii să-l caute.

Pentru ridicarea bisericii, Horea a lăsat aici o echipă condusă de Nicula Ion al Neamţului - care poate fi considerat cizerean. Şi astăzi trăiesc în Cizer o mulţime de dulgheri şi tâmplari, meseriile acestea fiind străvechi aici -, iar el venea din când în când să execute lucrările mai dificile, pentru că mai avea şi alte lucrări în antepriză, în împrejurimi.

„Biserica, o întruchipare a tradiţiilor arhitectonice maramureşene şi transilvane, a fost construită în întregime din lemn; până şi cuiele şi cheia de la intrare sunt făcute din acest material. Este o biserică sală, fără pridvor, compusă din pronaos, naos şi altar, în jurul căreia - cu excepţia altarului - se află un coridor îngust, flancat pe stâlpi susţinuţi de arcade. Pronaosul are plafonul orizontal din scânduri groase de stejar. Deasupra lui se înalţă, zvelt, turnul clopotniţei. Naosul are partea superioară în formă de boltă.

În interior, pereţii, pe care s-a aplicat pânză groasă de sac, sunt zugrăviţi. Probabil că zugrăveala este mai târzie şi aparţine unor meşteri transilvăneni al căror nume nu se cunoaşte. De jur împrejurul clădirii, în exterior, au fost executate lucrări de sculptură, pe la jumătatea peretelui se afla un minunat cordon în basorelief. Cele mai frumoase şi mai bogate ornamente sunt la intrare. Ancadramentele uşii, cu trei rânduri de cordoane, motive florale şi geometrice, arcadele cu butoni - toate dovedesc o mare măiestrie artistică, model de artă populară în lemn.

1773, anul finalizării construcţiei

Deasupra uşii, la intrarea în pronaos, meşterii au săpat în lemn, cu litere chirilice, anul terminării construcţiei: Ani d(e) la Hs 1773. La intrarea în naos există o altă inscripţie, păstrată numai în parte, întrucât intrarea fiind prea scundă, s-a tăiat din lemn o bucată în forma de arc, care, de altfel, a coincis cu cea mai mare parte a textului. Şi de această dată inscripţia începe cu 1773, an când lucrarea a fost terminată.

Există, de asemenea, şi o a treia inscripţie, deasupra boltei, care pomeneşte numele meşterului constructor: Lucrat Ursu, adică Nicola Ursu“ (Paul Abrudan, Bicentenarul Bisericii de lemn Horea, Năzuinţa, an VII, nr. 737, joi, 17 ianuarie 1974, p. 3).

Dar cel mai puternic argument pe care-l avem când atribuim biserica din Cizer lui Horea sunt chiar mărturisirile sale în testamentul scris de către preotul ortodox de la biserica din Măierii Albiei Iulii, în preziua morţii sale, care l-a şi însoţit, alături de Cloşca, „în dimineaţa zilei de 28 februarie, până la locul supliciului“.

În testamentul scris de preotul ortodox Nicolae Raţ „din gurile lor“, Horea, care avea 55 de ani (1730-1785), arată, printre altele, şi cheltuielile ce trebuiau împăcate: „Nicula Ion a Neamţului meşt(erul) care a făcut biserica în Ţăzeri 44 de florinţi am fost chizaş, şi eu am platit lui fibirău din Zam numele lui Zambo Danil.

La Şuteu Toader din Ciucea şi şade în Ţizeri 10 florinţ(i) şi mi-au dat 10 horgoş(i) şi au mai ramas 6 şi 2 mariaşii. Satul (lui) Ciucea au fost datori cu 170 florinţ(i), pe mine au căzut bani(i) groşilor 22 florinţ(i) şi i-am dat în mâna lui Petrişor Luca fiind birău, şi într-a lui Brudaşcă Mihai fiind faţă Ciucean Toader în casa mea i-am dat banii deplin“ (Nicolae Edroiu, „Testamentul lui Horea şi Cloşca“, Magazin Istoric, an VI, nr. 4, (61), 1972, p. 97)

După 105 ani de la construire, în 1878, se face prima descriere a bisericii, arătându-se, într-un document de inventar (1 ianuarie) starea sa „suferibilă“: „Biserica Parochiale a Ciserului - se arată în document - e făcută din lemn, cu boltitura de scânduri, sunt 6 fereşti mai fără ţâţâni, uşi - una cu zar de lemn în stare re, podită pe giosu cu scânduri, acoperişu bunu peste totu e în stare suferibilă, de 7 şi ˝ stânjeni lungă şi 3 st. lată“.

Între anii 1910-1912 în biserică s-a construit un cafas (cor) din scânduri de brad pe vremea preotului Aurel Orian, la insistenţele fiicei acestuia, care era învăţătoare. Această intervenţie s-a făcut cu scopul de-a face biserica mai încăpătoare şi de-a servi drept loc pentru corul bisericii format din şcolari şi tineret.

Biserica a rezistat tuturor vitregiilor ce au trebuit îndurate de către cizereni şi a ajuns cu bine în zilele noastre. A început să fie vizitată de grupuri de şcolari, de diferiţi oameni iubitori de cultură şi de trecutul nostru istoric.

Biserica a fost întreţinuta cu grijă de săteni. Acest lucru reiese din mărturisirile făcute de diacul bisericii, Ioan Boca, reporterului ziarului local „Năzuinţa“, în anul 1968: „Însoţit de moş Ioan Boca, un om tăcut ca toţi ceilalţi, cu privirea încruntată şi hotărâtă, cu faţa brăzdată de cutele anilor trăiţi, 87 la număr, am urcat pe o coastă de deal, ascunsă printre nişte pomi deşi şi frumoşi, spre locul, pentru că numai locul a rămas, unde odinioară era biserica lui Horea (…) Încă de pe vremea când eram copil, spune moş Boca, cel mai bătrân om din sat, am auzit că acest locaş a fost făcut de Horea. Personal l-am reparat de două ori, ultima dată în 1958, la 77 de ani. Se spune că Horea era fugar şi avea casa între Ciucea şi Cizer la locul numit Puturoanca. El a lucrat aici cu un frate de al său şi nişte ortaci din munţi“ (Ioan Lupaş, „Pe urmele lui Horea“, „Năzuinţa“, an 1, nr. 13, 10 mai 1968, p. 5).

În legătură cu anul terminării bisericii din Cizer s-au strecurat, în diferite articole, inexactităţi. Afirmaţia că ar fi fost edificată în anul 1788 sau 1783 (în articolul „Sălajul în procesul permanenţei şi al continuităţii istorice a poporului român“, scris de Vasile Ciubăncan în „Năzuinţa“ din 11 decembrie 1974, p. 7), precum şi în alte publicaţii. De acea, venind cu argumentele mai sus prezentate, dorim să se folosească în viitor anul încrustat în lemnul bisericii, adică 1773.

Valoarea istorică şi culturală a determinat, în 1967, după 194 de ani de existenţă pe locul unde i-a pus Horea temelie, mutarea monumentului istoric în Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Secţia în aer liber, din Cluj-Napoca, unde constituie bijuteria muzeului şi stă mărturie faptelor înaintaşilor noştri ţărani. Au mai rămas la Cizer câteva obiecte de cult, precum şi clopotul care, prin inscripţia „ŞCOLEI ROM. DIN CIZERU 1867“, aminteşte despre începuturile învăţământului în localitatea Cizer. (Înv. Petru Galiş, pr. Septimiu Gudea)