Cântare de îngropare şi de biruinţă

Prohodul Domnului, cea mai frumoasă creaţie liturgică a Bisericii Ortodoxe, este cântarea care rezumă Taina Mântuitorului Hristos, Taina Patimilor, Taina Învierii Sale şi a mântuirii noastre. Prohodul este, în acelaşi timp, cântare de îngropare a Domnului, dar şi cântare de biruinţă a credincioşilor: "Iisus, Viaţa, gustând moarte acum, pe toţi oamenii de moarte i-a izbăvit şi viaţă tuturor le-a dăruit".

În faţa morţii Mântuitorului Iisus Hristos şi a Îngropării Sale, Biserica a rânduit o frumoasă cântare care, printr-un limbaj doxologic, de slăvire a lui Dumnezeu, prezintă credincioşilor realităţile dumnezeieşti tainice, petrecute atunci, cărora le suntem şi noi părtaşi astăzi. Înaintea Sfântului Epitaf, preoţii şi credincioşii actualizează şi recapitulează liturgic înmormântarea Domnului. Aceştia devin părtaşi într-un mod tainic, dar adevărat evenimentelor istoriei mântuirii petrecute atunci.

Moartea Domnului este dătătoare de viaţă

Principala constantă a cântării Prohodului este starea de uimire, de minunare, de contradicţie, redată foarte autentic de imnolog faţă de faptul că noi suntem părtaşi îngropării Celui care este Viaţa prin excelenţă, Izvorul Vieţii: "În mormânt Viaţă, Pus ai fost, Hristoase"; "Dar cum mori, Viaţă, şi cum şezi în mormânt?"; "Iisus, Viaţa, gustând moarte acum, pe toţi oamenii din moarte i-a izbăvit şi viaţă tuturor le-a dăruit". Credincioşii nu-L jelesc pe Domnul, nu plâng, ci mai degrabă sunt chemaţi de a da slavă lui Dumnezeu, Cel care acum este mort, fiindcă prin moartea sa a revărsat mila şi darul Tatălui Ceresc pentru toţi oamenii, vii şi adormiţi. Cântarea Prohodului realizează o asemănare între Naşterea Mântuitorului şi Îngroparea Sa. La ambele evenimente sunt prezenţi oameni străini de Domnul, care nu au făcut parte din cercul apropiaţilor Săi, dar care, prin râvna lor, sunt pomeniţi veşnic de Biserică. La Naştere au fost magii, acum sunt Iosif din Arimateea şi Nicodim. La ambele evenimente este prezentă Maica Domnului în aceeaşi stare de smerenie şi prezenţă discretă. Toată făptura era prezentă la Naştere, acum toată făptura este chemată să cânte psalmi de îngropare: "Vino, întreagă fire,/ Psalmi de îngropare lui Hristos să aducem". Prin moartea Domnului, făptura sa nu se pierde, ci câştigă nemurire: "Întreaga făptură recunoaşte-n Tine,/ Împărat adevărat pe pământ şi-n cer,/ Deşi în mormânt Te pui,/ Hristoase al meu".

Îngroparea este o taină pentru îngeri şi oameni

Cetele Îngereşti sunt cele care plâng şi se înspăimântează de priveliştea morţii Fiului lui Dumnezeu, pe când noi, credincioşii, anticipăm momentul Învierii. Cu toate acestea, momentul este o taină şi pentru îngeri, şi pentru oameni: "Nici lumea de duhuri/ Nu pricepe Doamne,/ Nici mulţimea făr-de trup poate povesti/ Taina îngropării Tale, neştiind". Tristeţe este în cer, întunericul se lasă în lume, soarele se ascunde neputând să rabde pe Domnul mort, dar lumină se face în iad. Prohodul Domnului ne poartă pe toţi în adâncurile iadului pentru că acolo se petrece biruinţa Domnului. În cântările lui, iadul este imaginat ca o închisoare, ca un pântece nesăţios care înghiţea pe toţi oamenii care mureau. Momentul în care Hristos moare şi se coboară la iad este momentul în care puterea iadului este biruită. Înghiţindu-L pe Hristos, iadul este vătămat, este rănit, nu mai poate ţine pe nimeni în el. Iadul este biruit şi deşertat, transformat în loc pustiu de Cel pe care l-a luat ca om, dar ca Dumnezeu i-a dezlegat pe toţi cei ţinuţi acolo: "Iadul cum va răbda/ intrarea Ta, Doamne,/ Şi cum nu se va zdrobi întunecându-se,/ De-ale luminii Tale fulgere orbind?", "Luând în pântece/ A vieţii Piatră,/ Cel a toate mâncător, iadul, a vărsat/ Pe toţi morţii ce din veac i-a înghiţit", "O, ce bucurie,/ Ce dulceaţă multă/ A fost ceea ce-a umplut pe toţi cei din iad,/ Strălucind lumina Ta-n adâncul lui".

Hristos ridică din iad "bogăţia sa"

Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre Lumina lui Hristos care a strălucit în adâncul iadului, spune că aceasta a fost singura lumină care a pătruns vreodată acolo unde erau "vistieriile întunecate, nevăzute". Prin vistierii întunecate, marele exeget înţelege bogăţia lui Dumnezeu, care era neamul omenesc furat până atunci de cel rău. Domnul se pogoară la iad pentru a lua "bogăţia sa", adică pe toţi oamenii, începând cu Adam şi Eva, şi îi duce în cămara cerească. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos a sfărâmat porţile de fier şi de aramă ale iadului pentru ca acestea să nu mai închidă pe nimeni înăuntrul lor. Cu alte cuvinte, iadul nu a fost numai deschis, ci Hristos a sfărâmat orice putere a lui, ba, mai mult, Domnul leagă şi puterea temnicerului, adică a diavolului, pentru a nu mai putea să prindă pe nimeni. Mântuirea oamenilor şi biruirea diavolului s-au făcut după taina iconomiei lui Dumnezeu, după înţelepciunea Sa: "Piere-amăgitorul,/ Scapă amăgitul/, Cu înţelepciunea-Ţi, Doamne".

Domnul, asemenea unui pelican

Cântarea Prohodului are şi o bogată imagistică ilustrând profunzimea teologică a versurilor. Domnul este asemănat cu un pelican, o imagine care rămâne adânc întipărită în memoria oricui citeşte cântarea: "Ca un pelican,/ Te-ai rănit în coasta ta, Cuvinte;/ Şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii, care au murit,/ Răspândind asupra lor izvoare vii". Pelicanul a fost adoptat din perioada de început a Bisericii Creştine ca un simbol care redă Jertfa Mântuitorului Hristos pentru oameni. Pelicanul este singura pasăre care îşi sfâşie pieptul pentru a-şi hrăni puii. Coasta Domnului, străpunsă, este considerată izvorul nemuririi noastre pentru că este identificată cu Jertfa Euharistică de la Sfânta Liturghie, când creştinii se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului "spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică". Pelicanul este asemuit Jertfei pe Cruce a Mântuitorului şi, prin aceasta, Jertfei nesângeroase liturgice.

O altă paradigmă asemuită Morţii Mântuitorului este imaginea bobului de grâu care moare pentru a face rod mult şi folositor: "Bob cu două firi,/ Dătătorul de viaţă, astăzi,/ În adânc pământ, cu lacrimi se seamănă,/ Răsărind El iar, lumea va bucura".

"Somnul învietor"

În spaţiul Bisericii Ortodoxe s-a evitat, datorită înţelesului duhovnicesc al lucrurilor, reprezentarea Crucii, Morţii şi Îngropării Domnului, prin mijloace lumeşti ordinare şi secularizante ca filme, tablouri şi piese de teatru. Icoana, cântarea şi gestul liturgic sunt cele mai potrivite căi de a exprima aceste evenimente. Cântarea Prohodului Domnului este consecventă cu teologia regăsită în sfintele icoane şi demonstrează că realităţilor dumnezeieşti sunt prezentate şi interpretate în lumina eshatologică a Învierii, a Împărăţiei cerurilor, şi nu a morţii. Mântuitorul în mormânt nu este reprezentat ca un cadavru, ci Trupul Domnului este într-un "somn învietor", plin de viaţă şi de putere dumnezeiască. Icoana cu Mântuitorul aşezat în mormânt, înfăşurat în giulgiuri, ca un nou-născut, ca într-un cocon, din care va ieşi Înviat, este fidelă perspectivei ortodoxe asupra Patimilor şi Învierii Domnului.

Punerea în mormânt a Domnului

Sfântul Epitaf este o bucată de pânză pe care este pictat sau brodat Trupul Domnului Iisus Hristos, iar pe margine este scris troparul: "Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgi curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou, îngropându-l, L-a pus". La slujba de prohodire nu se face numai pomenirea îngropării Domnului Hristos de Iosif din Arimateea, ci preoţii şi credincioşii devin părtaşi acestui eveniment şi se asociază lui Iosif, în chip tainic, prin procesiunea din jurul Bisericii.