De la Didahie la „Epistola către Diognet“

Scrierile Părinţilor apostolici constituie un veritabil liant între Noul Testament şi teologia patristică, statornicită din secolul al III-lea în lumea creştină. Această inestimabilă moştenire constituie un veritabil catehism creştin, însumând dovezi incontestabile ale jertfei necondiţionate pentru numele lui Hristos şi mărturisirea Lui dincolo de orice patimă sau întristare. În mare parte, aceste scrieri sfinte constituie un element-cheie în definirea şi formarea catehismului nevoinţelor duhovniceşti.

Fără a avea pretenţia unei teologii înalte, scrierile Părinţilor apostolici pun faţă în faţă creştinismul şi iudaismul. Originea autorilor se regăseşte într-un cadru vast şi complex, cum ar fi: Siria, Asia Mică, Palestina, Alexandria şi Roma, demonstrându-se astfel ecumenicitatea creştină a primelor secole (cf. pr. D. Fecioru, Introducere la PSB 1, Bucureşti, 1979, pp. 9-10). În cele ce urmează vom încerca să urmărim evoluţia raportului avva-ucenic în cele mai importante scrieri din această perioadă.

„Învăţătura Domnului prin cei Doisprezece Apostoli către neamuri“

Primele trimiteri le putem găsi în lucrarea „Învăţătura Domnului prin cei Doisprezece Apostoli către neamuri“ sau Didahia. Una dintre expresiile generice ale acestei legături este „fiul meu“. Repetat în aproape fiecare capitol, apelativul constituie modalitatea concretă prin care autorul caută să combată patima şi gândul rău care se strecoară în suflet. „Fiul meu, să nu fii mincinos pentru că minciuna duce la hoţie; nici iubitor de argint, nici iubitor de slavă deşartă, că din toate acestea se nasc hoţiile. Fiul meu, să nu fii cârtitor pentru că te duce la hulă, nici obraznic, nici cu gând rău, că din toate acestea se nasc hulele. Să fii blând, pentru că cei blânzi vor moşteni pământul. Să fii îndelung-răbdător, milostiv, fără răutate, paşnic şi bun, tremurând totdeauna pentru cuvintele pe care le-ai auzit. Să nu te înalţi pe tine însuţi, nici să ai sufletul tău obraznic. Să nu se lipească sufletul tău de cei mândri, ci să ai legături cu cei drepţi şi cu cei smeriţi. Cele ce ţi se întâmplă să le primeşti ca bune, ştiind că nimic nu se face fără Dumnezeu“ (Învăţătura celor Doisprezece Apostoli sau Învăţătura Domnului prin cei Doisprezece Apostoli către neamuri, cap. III, în PSB 1, pp. 26-27). În partea a doua a sfatului ni se oferă şi calea pe care trebuie să o urmăm, calea binelui sau calea vieţii, contrapusă primei - cale morţii.

Clement Romanul despre succesiunea bisericească

Al doilea autor al colecţiei noastre este Sfântul Clement Romanul. Din punct de vedere ierarhic, a fost al treilea episcop al Romei, după Lin şi Anaclet, în perioada 92-101. Despre el, Sfântul Irineu relatează că a văzut pe „fericiţii Apostoli şi a stat de vorbă cu ei“, iar Origen şi Eusebiu de Cezareea îl identifică cu Clement, despre care pomeneşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni (4, 3). 

În opera sa, Sfântul Clement se adresează îndeosebi corintenilor, pe care îi mustră şi-i îndeamnă ca un părinte. Prima sa epistolă către locuitorii Corintului a luat naştere la sfârşitul persecuţiei lui Diocleţian (96 şi 98). În partea a doua a acestei scrieri, Clement îi îndeamnă pe corinteni spre practicarea virtuţilor. Acestea pot fi culese atât din exemplele vechi-testamentare, cât mai ales din viaţa Mântuitorului şi a bărbaţilor sfinţi. În capitolul XLII al epistolei sale, episcopul Romei face o descriere amănunţită a ierarhiei bisericeşti.

Barnaba, ucenicul Sfântului Apostol Pavel

A treia scriere din colecţie este parţial atribuită lui Barnaba, însoţitorul Sfântului Apostol Pavel în călătoriile sale misionare. Identitatea autorului a fost pusă la îndoială de unii teologi din cauza unor mici disconcordanţe pe care le are cu anumite idei din epistolele pauline. Interpretarea alegorică împinge epistola lui Barnaba spre stilul şcolii alexandrine, de unde s-ar putea deduce şi originea acestuia.

În ceea ce priveşte conţinutul, scrierea amintită cuprinde două părţi şi un prolog. În partea a doua, sunt consemnate mai multe sfaturi morale, reluându-se oarecum cele două căi amintite în Didahie: calea binelui şi răului, a luminii şi întunericului. „Sunt două căi: a învăţăturii şi a stăpânirii, sau a luminii şi a întunericului, şi deosebirea între cele două căi este mare, pe una sunt rânduiţi îngerii luminaţi ai lui Dumnezeu, iar pe alta îngerii satanei. Şi Unul este Domn din veci şi până în veci, iar altul este stăpânitor al timpului de acum, al fărădelegii“ (Epistola zisă a lui Barnaba, cap. XVIII, în PSB 1, p. 135).

Autoritatea ierarhică la Sfântul Ignatie Teoforul

Sfântul Ignatie Teoforul este al patrulea din lista noastră. Nu se cunosc prea multe date despre originea sa. Cu toate acestea, faptul că i-a cunoscut pe Sfinţii Apostoli este confirmat întru totul de Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta îl aminteşte ca episcop al Antiohiei, fiind hirotonit chiar de Sfântul Apostol Pavel. Principala direcţie a paternităţii spirituale din opera Sfântului Ignatie Teoforul, aidoma celorlalţi Părinţi Apostolici, este îndreptată spre unicitatea lui Dumnezeu Tatăl, „Unicul Părinte“. Astfel, continuând teologia Sfântului Apostol Pavel, el se preocupă în mod direct de legătura Creatorului cu creatura Sa. „Adunaţi-vă cu toţii ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul Unuia Iisus Hristos, care a ieşit de la Unul Tatăl, care este Unul şi la Tatăl S-a întors“ (Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Magnezieni, cap. VII, în PSB 1, p. 176). Pornind de la această idee, Sfântul Ignatie asociază termenul de părinte episcopului. El este acela care face legătura dintre nou şi vechi, dintre lege şi har, el este cu adevărat „uşa“ care duce la Tatăl. „Buni erau şi preoţii, dar mai bun arhiereul, căruia îi erau încredinţate sfintele sfintelor, singurul căruia i s-au încredinţat cele ascunse ale lui Dumnezeu; el este uşa Tatălui prin care intră Avraam, Isaac, Iacov, profeţii, Apostolii şi Biserica“ (Epistola către Filadelfieni, cap. IX, p. 181).

Progresul în virtute după Sfântul Policarp al Smirnei

Sfântul Policarp al Smirnei s-a născut în preajma anului 70. Despre el, Sfântul Irineu afirmă că avea legături strânse cu Sfântul Ioan Evanghelistul. În epistola sa către Filipeni, sfântul exersează o pedagogie aparte, întărind în credinţă pe destinatari şi îndemnându-i să fie milostivi, să ierte celor ce le greşesc, să nu se mânie, să nu fie lacomi, să nu uite datoria pe care o au în societate faţă de cei aflaţi în suferinţă şi faţă de conducătorii lor. În latura opusă, el aşază iubirea de argint, pe care o socoteşte „începutul tuturor relelor este iubirea de argint. Ştim dar că nimic n-am adus pe lume, nici nu putem scoate ceva, să ne înarmăm cu armele dreptăţii şi mai întâi să ne învăţăm să umblăm în porunca Domnului, apoi să învăţăm şi pe femeile noastre să umble în credinţa dată lor, în dragoste şi în curăţie“ (Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni, cap IV, în PSB I, p. 209).

Păstorul lui Herma şi „trăirea în Dumnezeu“

Cartea Păstorului lui Herma este cât se poate de sugestivă pentru exprimarea paternităţii spirituale la Părinţii Apostolici, însuşi apelativul de „Păstor“ oferind în acest sens numeroase indicii. Această lucrare, de o importanţă deosebită, a fost aşezată de Sfinţii Părinţii alături de cărţile Noului Testament. Astfel, Sfântul Irineu şi Clement Alexandrinul o numesc „Scriptură“, iar Origen îl identifică pe autorul ei cu Hermas, despre care Apostolul Pavel vorbeşte în Epistola sa către Romani: „Îmbrăţişaţi pe Asincrit, pe Flegon, pe Hermes, pe Patrova, pe Hermas şi pe fraţii care sunt împreună cu ei“ (16, 14). Mărturia Marelui Pavel confirmă prezenţa sa pe finalul epocii apostolice.

Din viaţa sa aflăm că a parcurs un drum sinuos de la necredinţă la credinţă, de la lăcomie la dragostea de lucrurile duhovniceşti şi la practicarea virtuţilor creştine. Dându-şi seama de rostul hristocentric al vieţii sale, Herma trăieşte împreună cu soţia sa ca şi cu o soră (PSB 1, p. 220). Prin rodul nevoinţelor sale a dobândit de la Dumnezeu darul vederii cu duhul. Astfel, tradiţia ne spune că în stările sale de extaz lângă el venea un înger al pocăinţei, care, în chip de păstor, îl învăţa întoarcerea la Dumnezeu, „trăirea în Dumnezeu“ - aşa cum el însuşi afirmă (ibidem).

Epistola anonimă „către Diognet“

Ultima din lista scrierilor Părinţilor Apostolici este „Epistola către Diognet“, o perlă a literaturii creştine din primele secole (PSB 1, p. 331). Autorul a rămas însă necunoscut. Pe tot parcursul textului, el răspunde la trei întrebări pe care i le adresează Diognet. Este într-un fel o apologie la teoriile filosofilor păgâni din acele vremuri, legate în special de existenţa şi substanţa creştinismului.

În ceea ce priveşte conţinutul, autorul epistolei face referire la gânduri în general. Prin ele se întunecă mintea şi se perverteşte sufletul: „Curăţeşte-te de toate gândurile care ţi-au stăpânit mai înainte mintea; înlătură obişnuinţa care te-a rătăcit; fii om nou, ca dintru început pentru că ai să asculţi o învăţătură nouă, aşa precum chiar tu însuţi ai mărturisit“ (ibidem, cap. II, p. 337)