Frumuseţea ascunsă a femeii

Multă vreme, după revoluţie, am fost sedus de un tip de frumuseţe a oamenilor, dar mai ales a femeilor, frumuseţe care se iţea, încet-încet, prin crăpăturile crustei cenuşii a acelui sfârşit trist de epocă. Comunismul, mai ales în ultimii ani, îmbătrânise ca un rinocer, iar ceea ce libertatea aducea nou mi se părea la opusul acelei imagini oribile. Oamenii făceau eforturi să se schimbe. Se smulgeau din cenuşiul de fontă al rinocerului cu pielea crăpată. Cenuşiul sleise viul şi bucuria de a trăi. Multă vreme am fost marcat de un anume chip de femeie, pe care mi-l sugeraseră marii scriitori ruşi. Poate Dostoievski a propus portretul cel mai spiritual al femeii, la care slăbiciunea trupească şi sensibilitatea bogată se aşază după trăsături puternice sufleteşti. Exegeţii, mai târziu - precum Soloviov - au vorbit de modelul Sfintei Fecioare aici. Dostoievski, la vremea lui, nu numai că a teoretizat explicit această viziune în eseurile publicate în "Jurnal de scriitor", dar a şi creat multe prototipuri, personaje memorabile. În linii mari, şi Tolstoi a urmat aceleaşi idei. Nataşa Rostova, din "Război şi pace", sau Kitty, din "Anna Karenina", sunt doar două caractere pline de detalii ale acestui gen de frumuseţe. Dostoievski şi Tolstoi, de fapt, au lăsat să se înţeleagă că există un chip al femeii specific spaţiului ortodox. În anii â90, după ce am trecut de şocul noutăţilor, îmi vedeam înşelate aşteptările. Am cerut atunci sfatul unui filosof cunoscut, care trecuse cam prin toate secvenţele lumii româneşti din ultimii 70 de ani. Nu înţelegeam prea bine unde va duce explozia aceea de culoare şi mai ales vertijul sufletesc şi psihic. Mă gândeam că există o matcă, una veche, care ţine de loc de un loc spiritual, cum spunea Dostoievski, în care urmau să se reverse torentele noii realităţi. Dragă, mi-a spus, farmecul Bucureştiului dintotdeauna constă în aceea că are moravuri mai dulci. În mare, cam cu atât m-am ales dintr-un lung dialog cu el.

Există şi la noi un tip de frumuseţe feminină, care-şi trage sevele din canonul biblic, cum spun marii scriitori ruşi. Scriitorii noştri au creat asemenea caractere, dar ele ţin de lumea satului. În ceea ce priveşte spaţiul urban, aproape nu avem un asemenea personaj exemplar, care să-l tuteleze. Să ne amintim că femeile memorabile de la Tolstoi sau Dostoievski trăiesc şi în cercurile cele mai moderne ale Moscovei sau ale Petersburgului. În primii ani, după â90, observam cum chipurile femeilor deveneau nu neapărat luminoase, cât mai ales colorate. Culorile contrastau atunci cu cenuşiul femeii care lucra în trei schimburi, prototipul "tovarăşei", care aveau o notă de bărbăţie ternă. Caragiale, care a polemizat cu Eminescu cam la toate capitolele, adusese în scenă cucoana de oraş, nevasta de mic burghez sau funcţionar la stat, care imita în grabă mode străine. Femeia de o curăţenie igienică, sanitară, dar agasantă până la isterie. Castitatea ei nu are deloc strălucire morală sau sufletească. Cred că lucrurile nu au evoluat prea mult de atunci. Nici măcar la nivelul aspiraţiilor. Femeile de la noi, la nivelul modelelor, sunt în situaţia de a recupera modelele anilor â60-â70 din Occident. Sunt marcate de egalitarisme de diferite genuri, de înmuierea cutumelor, iar farmecul le e conferit de surprinzătoarea agitaţie într-un spaţiu cu "dulci moravuri", cum se spune. Deşi toată viaţa familiei este marcată de codul valorilor biblice, această nouă realitate nu lasă să iasă la vedere acel chip descris de Dostoievski. Cel puţin acest caracter nu-i aţâţă nici pe artişti. Povestea lui Kitty din "Anna Karenina" aduce la lumină stadiile unei metamorfoze unice. Lumea Moscovei, din jurul ei, avea aceleaşi rătăciri, ca cea de astăzi de la noi. La sfârşitul secolului al XIX-lea, între tradiţie şi modernitate lupta era foarte aprigă. Aristocraţia rusă adopta modernismele. Cuplul de personaje, care adună în jurul lui toate detaliile acestei dispute dramatice de canon, a fost cel al Annei Karenina cu Vronski. La prima ieşire în lume, la un bal magnific, Kitty aspiră mai întâi la acest cerc. Îl respinsese pe Konstantin Levin, şi el un caracter care nu avea o soluţie. Un caracter tulbure. Urmează apoi istoria decăderii Annei Karenina şi istoria regăsirii dramatice a lui Kitty şi a lui Levin, bineînţeles. După un şir de rătăciri şi suferinţe, chipul tinerei fete se limpezeşte. Frumuseţea acelui caracter străluceşte de iubire şi fascinează prin urmele suferinţei vindecate. Cam acelaşi traseu îl parcurge şi Nataşa Rostova în cele patru volume ale romanului "Război şi pace". Pe această cale, Tolstoi ne dă de înţeles că regăsirea frumuseţii, pentru o femeie, nu poate avea loc decât după ce sparge straturile realităţilor de tot felul, ce o acoperă. Lucrurile, acum, stau cam cum le vedea Tolstoi şi Dostoievski, doar că deprinderile, care ne păstrează în strictă actualitate, au crescut în diversitate. Şi mijloacele media, şi tehnologiile noi medicale nu fac decât să ne menţină la suprafaţa acestei frumuseţi cu multe straturi. Iar pentru a le putea sparge, spre a ne câştiga ceea ce avem ascuns, să mai medităm la suferinţele Nataşei Rostova sau ale lui Kitty.